Viaţa lui Cincinat Pavelescu s-a desfăşurat între 28 octombrie 1872 şi 30 noiembrie 1934, când îşi dă obştescul sfârşit în Urbea Braşovului. Pentru urmaşi el trăieşte însă şi în prezent şi va trăi încă multă vreme, prin opera sa literară, ca poet de seamă şi epigramist de primă mărime, cu deosebite merite în literatura română şi mai ales în impunerea epigramei ca specie de sine stătătoare.

Elis Râpeanu, doctor în filologie, scria în cartea sa „Epigrama în literatura română”, apărută în Editura Dealul melcilor, Braşov, 2001, pg p.224, despre epigramă că „o dată cu Cincinat Pavelescu această specie atinge culmea. Când vorbim despre Cincinat Pavelescu şi despre Păstorel Teodoreanu, vorbim de condiţia epigramei româneşti, datorată creaţiei lor, aportului deosebit la dezvoltarea ei, puterii de înrâurire pe care au avut-o asupra urmaşilor.”

Cincinat Pavelescu publică unicul său volum de epigrame abia în anul 1925 şi primeşte premiul Academiei pentru poezie în 1927.

Prof. Dr. Elis Râpeanu arată, în cartea susmenţionată, la pagina 231: „Cu toate meritele sale ca poet, în cazul lui Cincinat Pavelescu, epigramistul, prin popularitatea, prin succesul la public, a acaparat întreaga atenţie a contemporanilor şi chiar a urmaşilor, astfel încât gloria sa poetică s-a stins odată cu premiul acordat de Academie. Locul poetului, care cu un ochi râde şi cu altul plânge, va fi luat de epigramistul cu renumele de cel mai rapid improvizator de stanţe”. Adăugând: „Aplecarea spre epigramă – după mărturisirea sa – se datorează acelei trăsături structurale de protestatar, [Împotriva esteticii mele lăuntrice ofensate de urâţeniile vieţii, de nedreptăţile politicii şi arivismul mediocrităţilor].”

Cincinat Pavelescu subliniază paradoxul despre sclavia clasei de jos şi sclavia din palate în poezia din care reproducem doar titlul şi prima strofă:

Ultima verba

Pe groapa mea, prieteni, să nu fie
Nici monumente-n marmură sculptate
Şi nici cavou de piatră cenuşie,
Căci n-am iubit sclavia din palate.

Tot Elis Râpeanu, în cartea amintită, constituind opera cea mai utilă formării oricărui epigramist, la paginile 228 şi urm., explică: „Cei care nu-i cunosc opera se întreabă cum a luat Cincinat Pavelescu premiul Academiei pentru poezie, prin ce i-a impresionat pe memuritorii care au hotărât acordarea acestui premiu?”

„Ne vom referi, în câteva rânduri, la ceea ce considerăm că a constituit ”modernizarea” pe care a adus-o poeziei la început de secol.”

„Cincinat Pavelescu îşi găseşte propriul timbru liric, rămânând un clasic senin sau grav, în versul cu sonorităţi şi imagini moderne. A contribuit la înnoirea poeziei prin imagini proaspete, cu o încărcătură poetică de un alt fel decât cea cu care erau obişnuiţi contemporanii lui, cu jocuri şi asocieri ce implică variante morfologice şi lexicale, solicitând în egală măsură esteticul şi logica.”

„Ceea ce pune în evidenţă identitatea de structură a poetului şi a epigramistului nu este numai noutatea imaginii ce surprinde, nu sunt nici conexiunile neaşteptate ce pun în valoare idei noi, ci şi frecvenţa unor procedee literare specifice catrenului epigramatic”.

„Nota uşor sfătoasă îl apropie pe poet de epigramă. Expresia clară, de aparentă simplitate, cursivitatea versului cu sonorităţi ce dau impresia de seninătate şi echilibru, cizelarea prozodică – toate se constitue în valori ale poeziei lui Cincinat Pavelescu.”

Cincinat Pavelescu a pătruns în societate nu doar ca literat ci şi ca jurist profesionist care-şi câştiga existenţa îndeplinind munca de judecător, mutat adesea dintr-o instanţă în alta, probabil datorită tocmai faptului că prin epigramă devenea incomod mai marilor vremii. Iată ce afirmă el, cu demnitate, într-un catren autobiografic:

Eu am trăit de azi pe mâine
Făr’ să mă gudur, făr’ să cer,
M-am mulţumit c-un colţ de pâine
Şi-un colţ de cer.

Iată şi ce afirmă clujeanul Eugen Albu, un urmaş declarat al lui Cincinat:

Omagiu lui Cincinat

Ca magistrat şi om de treabă
Ai fi trecut neobservat
De nu erai un consacrat
În epigramă.

„Ca şi la Ion Ionescu-Quintus, domeniul preferat al ţintelor sale este justiţia, pe care a cunoscut-o atât de bine şi pe care o vizează atât pentru păcatele ei, cât şi pentru obstinaţia mai marilor ei de a-l ţine în provincie, mutându-l dintr-o extremă în alta a ţării. Îi atacă pe magistraţii lipsiţi de spirit, pe miniştrii corupţi, pentru care are cuvinte tari” apreciază Elis Râpeanu la pagina 235 a susamintitului volum, elaborat pe parcursul mai multor ani şi care i-a adus autoarei titlul de doctor în filologie.

Într-un catren, Cincinat îşi exprimă insatisfacţia de a nu-şi putea permite dorinţa de a avea la masă cele dorite:

Aş prefera…

Aş prefera o becaţină,
M-aş mulţumi c-un porumbel,
Şi, neputând să fur un miel,
Aş consuma chiar o găină!

Din alte catrene aflăm că Cincinat se găseşte adesea în sfere mai înalte:

Cincinatus. Mie însumi. La un bal costumat al Legaţiunii franceze, prezentându-mă într-un costum de poet roman (Horaţiu), am fost rugat de a.s.r. principesa Maria să improvizez ceva pe tema costumului meu

Plugar-strămoşul lui cel antic,
Dar azi, modernul Cincinat,
Poet, când nu e magistrat –
Ce e? roman? sau e romantic?

D-lui Georgel Mârzescu, Ministru al Justiţiei, ca să mă treacă de la Curtea de apel din Oradea la Bucureşti

Cum ştiu spiritual că eşti,
Nu vrei să facem o-nvoire?
Tu să mă treci la Bucureşti…
Eu, să te trec la nemurire!

Lui C. Argetoianu care fuma o ţigară primită de la un ziarist grec

Când ziaristul o ţigară
Grecească ţi-a făcut ofrandă,
N-a bănuit că şi ministrul,
Fumând-o, face contrabandă.

Aceluiaşi, de care, în calitate de ministru, depindea aducerea lui Cincinat Pavelescu la Bucureşt:

La Curtea de conturi

Ştii să mângâi şi să dai ghionturi,
Dar ia-mă, rogu-te, de păr,
Şi fă-mă repede să săr
Din Curtea de Apel la… Conturi.

Aceluiaşi, care răspunsese:

Când toată viaţa-i dat aconturi
Din păr – şi azi eşti chel papuc,
Cum te-aş putea zvârli la Conturi
Când n-am de ce să te apuc?

Cincinat Pavelescu îi replică:

Când eşti un om cu-atât talent
Şi spirit ai chiar în papuci,
De ce nu cauţi mai atent?
Şi vei găsi de ce s-apuci.

Alte epigrame:

Lui Titus Panu, consilier de Curte prea sever

Deşi e om simpatic şi galant
Panu la ocnă foarte mulţi trimite,
Şi-i pare rău că legea nu permite
Ca să condamne şi pe reclamant.

Mie însumi

[1]

Când prezidentul e-n şedinţă
Şi judecă pe îndelete,
În camera de chibzuinţă
Pe un dosar eu scriu sonete.

[2]

Avocatul gros şi scurt
Pe-o femeie vrea să-nchiză
Pentru furt
De făină sau de orz.
Eu visam la o marchiză
Louis Quatorz!

Mie însumi ca magistrat

Că Cincinat
E-afemeiat
Vreţi o probă?
Poartă robă!

Regretatului ministru Al. Djuvara care mă întreba, într-o seară, la Sinaia, de ce mă uit aşa lung la stele

De ce la stele-ntotdeauna
Cu-atâta drag mă uit mereu?
Mi-e frică să nu cadă vruna
Fără decret pe pieptul meu!

Unui fost coleg

De când s-a cocoţat la Curte,
Nici cu prăjina nu-l ajungi!
Are picioarele cam scurte,
Dar îi sunt mâinile prea lungi.

Unui insinuant

Eu la munca tâmpitoare
Nu-s doar vită să mă-njug;
Ai văzut privighetoare
Să tragă la plug?

Unui judecător care mă trecea lipsă în registrul tribunalului din Constanţa, chiar când eram prezent

Mai riguros ca un vagmistru
Tu mă dai lipsă în registru,
La tribunal când sunt prezent.
Îţi iert cu milă răutatea,
La gândul că posteritatea
Pe veci o să te dea absent!

Unui judecător irascibil

Al meu spirit mă va scoate
Din magistratură. Poate!
Dar mirarea-i: cum pe tine
Tocmai lipsa-i te menţine?!

Elis Râpeanu apreciază că „Cincinat Pavelescu era omul care, acolo unde ajungea, dădea o cotă deosebită atât justiţiei, cât şi vieţii culturale. Ca magistrat, se pleca asupra celor umili cu înţelegere, cu solidaritate chiar, trăsătură ce va răzbate şi din epigramele sale, în nota uneori gravă. Militant cultural neobosit, dădea un impuls deosebit presei locale, astfel încât reviste anonime deveneau cunoscute în toată ţara. Se bucură de simpatia celor din jur, pe care ştie să şi-i apropie.” (p.226)

„Ca şi la Ion Ionescu-Quintus, domeniul preferat al ţintelor sale este justiţia, pe care a cunoscut-o atât de bine şi pe care o vizează atât pentru păcatele ei, cât şi pentru obstinaţia mai marilor ei de a-l ţine în provincie, mutându-l dintr-o extremă în alta a ţării. Îi atacă pe magistraţii lipsiţi de spirit, pe miniştrii corupţi, pentru care are cuvinte tari”.

Într-un alt catren, Cincinat scrie:

Am colindat întreaga ţară,
Cinstit c-o leafă de aprod –
Purtând sub robă o chitară,
Şi-o inimă în loc de cod!

Cincinat era conştient de forţa, talentul şi măiestria sa în locul şi rolul de lider în epigrama românească, fapt ilustrat adeseori de catrenele sale precum cel ce urmează:

D-lui Georgel Mârzescu, Ministru al Justiţiei, ca să mă treacă de la Curtea de apel din Oradea la Bucureşti

Cum ştiu spiritual că eşti,
Nu vrei să facem o-nvoire?
Tu să mă treci la Bucureşti…
Eu, să te trec la nemurire!

Deşi au trecut trei sferturi de veac de când nu mai scrie epigrame, opera sa este preţuită şi chiar continuată de urmaşii săi care-l au alăturea de ei în tot ce fac bine şi sunt dojeniţi când se abat de la pildele sale. Exemplificăm cu Vasile Til Blidaru:

Chemându-l pe Cincinat

Cu sute de săgeţi ţintesc nevasta
Şi alte mii trimit spre premier,
Dar câte-s de-ndreptat în ţara asta
E strigător la cer!

Precum şi:

Romanţa regenerării,

Îţi mai aduci aminte, Ţară,
Ce vârfuri ascuţite-ai dat?
Aş vrea să naşti doar două iară:
Pe Ţepeş şi pe Cincinat!

La rândul său, Ion Ghera a scris:

Lui Cincinat Pavelescu

Cincinat – săgeată fină –
Tânăr mi-a rămas în gând…
Pomii, ce rodeau lumină,
Nu îmbătrânesc nicicând!

Socotim că magistratul Cincinat Pavelescu, cel căruia nu i s-a îngăduit să profeseze în Bucureşti, şi-a câştigat dreptul de a face acum dreptate în întreaga Românie prin urmaşii săi, aşa cum rezultă fără îndoială din Antologia Epigramei Judiciare „Urmaşii lui Cincinat despre (ne) dreptate şi (in) justiţie” realizată încă din anul 2004 împreună cu domnul inginer Valerian Lică. Epigramele din această crestomaţie, împreună cu cele din cartea „Săgeţile lui Cincinat” în care Silvia Popescu şi Marian Popescu, Eugen Pop, Ioan Pop au cuprins cele mai bune particiări la un concurs la tema cu acelaşi nume, confirmă faptul că epigramiştii români îl venerează şi-l socotesc nu doar un epigramist de frunte ci şi un respectabil fost magistrat.

Dan Căpruciu:

Cincinat, magistrat şi epigramist

Pe Cincinat de-l înţelegi,
Orice-ndoială se destramă:
A fost apărător de legi,
Făcând şi legea-n epigramă!

Constantin Iuraşcu – Tataia:

Magistrat şi epigramist

La români, fapt constatat,
Sunt epigramişti destui
Dar n-avem – şi e păcat –
Magistraţi ca dumnealui.

Marian Popescu:

Arcaşul

Cincinat, precum se ştie,
A fost mare magistrat –
Un ţintaş, fără simbrie,
Şi un spirit… Cincinat.

Mihai Sălcuţan:

Deformaţie profesională

În epigramă, Cincinat
Te condamna printr-un duel,
Dar prin reflex de magistrat,
Îţi da şi dreptul la apel.

Georgeta Vătavu:

Săgeţile lui Cincinat

C-aveau săgeţile-i magnet
Ori că erau chiar fermecate,
A fost un magistrat poet,
Ţintind drept în posteritate.

În încheierea prezentei comunicări asupra vieţii şi operei epigramistului Cincinat, redăm catrenul scris de maestru cu numai 2 ani înaintea plecării sale dintre noi, în care-şi rezumă – în doar 4 versuri – o viaţă închinată literaturii, epigramei româneşti:

Mie însumi la sărbătorirea a 60 de ani

Cu-a ironiei tale gamă
Ai încercat să urci Olimpul,
Dar cea mai bună epigramă
Ţi-a închinat-o astăzi timpul!

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Critică literară, Epigrame, Umor
3 comentarii »