În anul 1976, Mircea Trifu avea gata pentru tipar volumul său „Epgramma”. Mai avea nevoie de ceea ce de obicei prezintă cititorilor pe autor şi creaţia sa – prefaţa, în care scop a adresat următoarea rugăminte:

Academicianului Şerban Cioculescu

Acestui nou născut volum –
Prin care-mi pun autograful –
Spre a porni voios la drum,
Vă rog să-i scrieţi epitaful!

Redăm, în cele ce urmează, textul scris de Şerban Cioculescu, criticul literar care – printre altele – era şi preşedinte de onoare al Clubului Epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” din Bucureşti, socotind că este edificator cât priveşte prestigiul de care se bucura Mircea Trifu, cât şi opera sa:

Cuvânt alternativ

Cine nu-l cunoaşte pe spiritualul epigramist Mircea Trifu, care prezidează cu atâta eleganţă atât cenaclul Cincinat Pavelescu cât şi duelurile epigramatice de la TV? Prezentarea mea ar fi superfluă, dacă autorul acestei duble culegeri (de epigrame şi de sonete) nu m-ar fi provocat, cerându-mi nici mai mult nici mai puţin decât… un epitaf! Or epitaful este a treia faţă a genului, pe lângă epigrama propriu-zisă, care pişcă şi după madrigalul, care măguleşte. Epitaful lipseşte din manuscrisul pe care l-am citit şi recitit cu plăcere. Prin alte cuvinte, Mircea Trifu evită ideia de moarte, care şi-aşa şi-aşa, vorba românului, îşi cam vâră nasul peste tot. Trăiască viaţa! Şi totuşi, parcă – parcă, într-un loc, dar fără să-l numească, e vorba de un decedat, căruia însă i-ar fi fost cu putinţă să facă, vorba aceea, cale întoarsă. Este epigrama:

Sfârşitul literatului

Pe drumul fără de retur,
Cu mâinile la piept aduse,
Deschise-un ochi, privi în jur,
Zări un critic… şi se duse.

Încă o dată, citesc, recitesc şi citesc iarăşi nostima epigramă, care nu-i un epitaf, deoarece nu-l nominalitează pe literat. Atunci ce alta poate fi decât o epigramă, cum spuneam mai sus, dacă nu intră în sfera madrigalului? Da, o epigramă, care, vorba neamţului, striveşte două muşte dintr-o lovitură. Aţi înţeles: mortul preferă să accepte moartea, decât să ia viaţa da capo şi să aibă iarăşi de a face cu criticii. Care va să zică, marele flagel al literaturii sunt ăştia din urmă: criticii.

Aş putea să mă simt direct vizat şi să mă recuz, spunându-i lui Mircea Trifu că a insultat două tagme şi că eu unul sunt dator să mă solidarizez cu aceea a criticilor. Mi-e teamă însă că Mircea Trifu mi-ar răspunde scurt:
– Da’ ce, dumneata eşti critic?
– Nu, nu sunt, i-aş răspunde, mortificat. Sunt numai admiratorul dumitale şi, cum spunea despre el marele Sadoveanu, sunt şi puţintel filolog. Şi, iată, am să-ţi fac o respectuoasă şicană în legătură cu o mică obsesie verbală a domniei tale.
La privirea întrebătoare a epigramistului, l-aş lămuri îndată:
– Ca pe toţi epigramiştii, te preocupă mai ales „poanta”, adicătelea versul final, care trebuie cu orice preţ să aibă o încărcătură de spirit.
Dacă m-ai contrazice, ţi-aş răspunde ca un statistician şi ca George Călinescu:
– Onorabile, nu te supăra. Ţi-am subliniat de câte ori este vorba de „poantă” în epigramele dumitale. Ei bine! te-am prins: de cinci ori.

Să le luăm la rând! Prima:

Duel epigramatic

Se duelează îndrăcit,
În strofe fulminante.
Ce-o fi avut de împărţit?…
În orice caz, nu poante.

Eşti dur! Vrei să insinuezi că din toţi colegii dumitale, care practică sportul duelului epigramatic, nici unul nu dispune de poante. Zău? Nici măcar membrii cenaclului Cincinat Pavelescu?

A doua:

Epigrama

Dacă vrem să ţinem cont
De esenţa ei picantă,
Epigrama e un pont
Ce trăieşte dintr-o poantă.

Ai dat o definiţie calamburistică epigramei. Îmi place. Ca filolog şi calamburgiu înveterat, mă declar satisfăcut. Nu ştiu ce vor spune sau mai bine zis ce-au spus colegii dumitale, epigramiştii. Poate că au replicat, paraponisiţi:
– Ba nu, ponţii suntem noi!

Şi iată că mă dezminte acest

Epitaf unui epigramist

Moartea lui extravagantă
N-o luaţi în zeflemea:
Dându-şi sufletul pe-o poantă,
Odihneşte lângă ea.

Vă rog, citiţi poantă, iar nu toantă, ca într-un epitaf licenţios. Mircea Trifu a scris poantă, insinuând că se poate muri, când epigramistul este din cale afară de slab, dintr-un efort prea mare, cum este acela de a găsi poanta. Spuneam că Mircea Trifu m-a dezminţit în acest epitaf. Da şi nu! Este şi nu este un epitaf, din moment ce nu-şi numeşte confratele.
– Om delicat! îmi va replica unul.
– Nicidecum! i-aş răspunde. Confratele nenumit este, crede el, toată breasla, cu excepţia dumisale, a preşedintelui. Păi nu?
– Păi da!

Dar iată că onorabilul Mircea Trifu îşi numeşte colegul, ce e drept, într-o epigramă, iar nu într-un epitaf.

Juristului Ionel Gologan

Instanţă. Jude – Gologan.
Situaţie exasperantă.
Sentinţa nu se dă de-un an,
Maestrul negăsind o poantă.

Ce e un an în perspectiva eternităţii?

– Onorabile Mircea Trifu, ce-ai crezut? Că ţi-ai distrus colegul? Dimpotrivă, l-ai imortalizat. De-ar număra un an de zile câte un gologan de secundă, şi tot n-ai fi plătit pentru acest monument pe care i l-ai ridicat, aere perenius (Horaţiu).

În sfârşit, a cincea, în care te declari partizanul repausului, nu duminical, Doamne fereşte! ci al poantei.

Să cinsteşti ziua de odihnă

Când epigrama nu-i picantă,
Fii calm, ai scuza de rigoare,
C-ai scris-o chiar în ziua-n care
Te odihneai şi tu la poantă.

Spuneam că eşti rău. Nu, onorabile, eşti ca Papa de la Roma, prodig în indulgenţe (aşa, cel puţin, te recomand faţă de colegii nelămuriţi asupra domniei tale).

În rest, după o strălucită demonstraţie de de talent epigramatic (acum mă-ntorc iar cu faţa la public), Mircea Trifu ne-a dăruit şi o serie de sonete, impecabile ca factură parnasiană. Nu şi-a trădat însă vocaţia umorului.

Cele mai bune din aceste sonete, începând cu Sonet lucid, se încheie tot cu o poantă. Prin aceasta, Mircea Trifu injectează cu o tonică doză de umor, bietul şi bătrânul sonet, de care se feresc tinerii noştri poeţi, ca de mama focului!

Mă opresc un moment la Bilanţ, un bilanţ prea curând încheiat, deoarece Mircea Trifu abia a trecut de miezul vieţii (mai are tot atâta de trăit şi de înfăptuit). Sonetul se încheie modest, – adică, vreau să spun, cu o notă de modestie:

Am fost, cum să vă spun, un fel de sfânt
Cum sunt din zece, nouă pe pământ!

Prin alte cuvinte, a fost un păcătos. Să-i fie de bine, aşa cum ne este şi nouă, citindu-l. Şi întorcându-mă iarăşi cu faţa la Mircea Trifu, îi urez:
– Păcătuieşte mereu, ca şi mai înainte, cu alte poante, la fel de reuşite!

Şerban Cioculescu

* * *

V-am redat mai sus, întocmai ca la paginile 5-11 din cartea „Mircea Trifu, Epigramma” publicată în anul 1976, textul pilduitor pentru noi, cei de astăzi urmaşi ai lui Mircea Trifu şi Şerban Cioculescu, atât în materie de epigramă cât şi de critică literară. Cu o singură părere de rău. Epigramistul n-a respectat numărul anilor ce i-a prezis criticul literar că avea să ni-i dăruiască: trăise – în momentul prezicerii – 54 de ani (1922 – 1976) şi, spre regretul unanim al celor ce-i păstorea ca preşedinte al U.E.R., a mai continuat să-i povăţuiască doar încă 18 ani, plecând spre Parnas în anul 1994.

Încheiem redând, de pe coperta 2-a a cărţii, unde apare chiar în facsimil, unul dintre sfaturile lăsate urmaşilor de cel ce a fost Mircea Trifu:

Epigramistului

Dintre atâtea rânduieli,
De una trebuie s-asculţi:
Pe cititori să nu-i înşeli,
Că nici aşa nu ai prea mulţi!

fără voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Umor
Comenteaza! »