16 august 2010

Şerban Cioculescu: Epigrama, ca şi poezia în genere, nu admite mediocritatea

Citatepedia.ro a dat o atenţie sporită epigramei, dovadă că epigramele ocupă poziţii vizibile pe multe pagini importante ale site-ului. Foarte curând numărul lor va depăşi pragul de 10.000 exemplare, prag care este – de fapt – de mult timp depăşit, dacă luăm în considerare multele sute de epigrame publicate drept „comentarii”.

Deşi oricine poate adăuga epigrame pe site, unele vor fi eliminate, fie în scurt timp (pe baza unor criterii obiective) fie ulterior (dacă se exprimă suficiente păreri nefavorabile prin voturi şi comentarii). Desigur, este de dorit o participare cât mai numeroasă, dar se aşteaptă şi sporirea exigenţei faţă de textele oferite pe site, în primul rând chiar din partea autorilor lor, dar şi din partea celorlalţi colaboratori, interesul principal constând în păstrarea şi chiar ridicarea nivelului calitativ al textelor oferite cititorilor, sporirea atractivităţii acestui site.

Publicarea în Blog.Citatepedia.ro a unor prezentări ale vieţii şi operei unor epigramişti renumiţi, cât şi a unor critici si istorici literari (Cincinat Pavelescu, Păstorel Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Mircea Trifu, Elis Râpeanu, George Corbu ş.a.), publicarea unor texte valoroase ale celor susmenţionaţi, dar şi ale altor epigramişti români şi străini, constituie doar un punct de pornire în acţiunea de a face epigrama mai atractivă pentru publc, de a pune la dispoziţia creatorilor noţiuni de bază care să ajute la obţinerea de rezultate remarcabile în viitoarele creaţii şi – de ce nu – retuşarea textelor deja adăugate pe site sau, dacă aceasta nu e posibilă, solicitarea chiar a radierii celor ce nu fac onoare scriitorului şi epigramei în general.

Toate acestea fiind arătate, considerăm utilă redarea textului privind pe criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu, publicat în Revişta Epigrama nr. 23, de către domnul George Corbu, Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor, text pe care-l socotim deosebit de important, cât şi de actual.

Critica de epigramă: Şerban Cioculescu

Centenarul naşterii criticului şi istoricului literar Şerban Cioculescu a constituit un binevenit prilej de evidenţiere a rolului său major în promovarea epigramei naţionale. Afinităţile sale cu umorul (era un excelent calamburist şi anecdotist) l-au apropiat de confreria epigramiştilor contemporani.

Între foiletonul pe marginea antologiei epigramei româneşti de A.C. Calotescu-Neicu şi N. Crevedia, găzduit în Adevărul din 4.VIII.1933 şi breviarul consacrat antologiei „Epigramişti români de ieri şi de azi”, de N. Crevedia, din România literară din 27 martie 1975, Şerban Cioculescu s-a manifestat, constant, ca un preţuitor de marcă al spiritului şi al formelor literare în care acesta este încorporat, între care, la loc de frunte, trebuie situată epigrama.

De fapt, perioada este mult mai mare – de peste cinci decenii – dacă ţinem seama de faptul că în Adevărul din 23 octombrie 1931, acelaşi recenza volumele de „Epigrame” de Ion Ionescu Quintus şi „Surâs” de Tudor Muşatescu, iar breviarul intitulat „Epigrama – gen minor?” apare în România literară din 17 ianuarie 1975, cu trei ani înainte de a ne părăsi definitiv.

Ca exeget al epigramei este, până în prezent, criticul care a descifrat, cu intuiţie şi sagacitate, mecanismul unei strofe spirituale, în intervenţii de mare aitoritate, văzând, totodată în epigramist un creator de un tip aparte, psihologic vorbind. Şi alţi critici, istorici literari şi eseişti s-au aplecat, fie şi ocazional, asupra epigramei (Perpessicius, Barbu Lăzăreanu, Al.A. Philippide, Alexandru Piru, Petru Poantă), însă Şerban Cioculescu a sprijinit efectiv resurecţia genului, acceptând să prezideze, chiar dacă onorific, Clubul epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” cu sediul în Bucureşti – Uniunea Epigramiştilor din România avea să fie creată la 10 august 1990 -, venind în mijlocul lor, conferenţiind şi prefaţând sau recenzând creaţiile unora dintre ei. Prestigiul criticului a impus, alături de gen, în ansamblul său, un număr de valoroşi epigramişti, a căror afirmare a girat-o sau a încurajat-o, contribuind, astfel, la îmbogăţirea peisajului literar. Dintre cei care au beneficiat de recomandarea criticului, sub forma unor prefeţe,amintim numele unor foarte importanţi epigramişti: Aurelian Păunescu, Sorin Pavel, Mircea Trifu, Gheorghe Steriade, George Lungoci, Constantin Monea. Totodată a recenzat şi/sau prefaţat antologii şi culegeri de epigrame – texte incluse, ulterior, în seria de „Itinerare critice” (vol. III, 1979, vol. IV, 1984) precum şi alte lucrări („Hipocrate se amuză”, 1974, şi „Honeste ridere”, 1982, ediţia a II-a 1994)

Interesantă este evoluţia criticului faţă de genul literar reprezentat de epigramă. Dacă definiţia (de autoritate şi de justeţe) dată de el epigramei este, pe bună dreptate, citată în orice împrejurare („O epigramă e jocul în care inteligenţa musteşte ca şampania”) – ea avându-şi locul în cuprinsul foiletonului din 1933 – nu acelaşi lucru se poate spune despre unele aprecieri de la începutul oficiului critic, care aveau să cunoască, pe parcurs, nuanţări ori chiar revizuiri.

Iată ce scria, de pildă, criticul în Adevărul din 4 august 1933: „ … oricât de conformă ar fi idealului ei, niciodată epigrama nu încetează de a fi rafinament intelectual de esenţă prozaică. Pentru a fi poezie îi lipseşte caracterul de absolut, de necontigent, de inactual. Rădăcinile vii ale epigramei sunt evenimentele şi oamenii, cu străduinţele lor, cu derogările de la perfecţie, câtă vreme poezia îşi trage esenţele parfumate din tendinţele spre puritate ale senzaţiilor, sentimentelor şi ideilor”. Mai târziu, avea să-şi modereze aserţiunile: „Epigramistul, dublat de un poet sau provenind din lirică, adaugă, prin câte o imagine sau o metaforă, un farmec deosebit catrenelor sale, muşcătoare sau omagiale”. (România literară, 17 ianuarie 1985); sau „Epigrama, ca şi poezia în genere, nu admite mediocritatea” (România literară, 14 octombrie 1974).

O altă judecată asupra căreia avea să revină priveşte compoziţia valorică a familiei de epigramişti: Cincinat, Ionel şi Mircea Pavelescu: „Din glorioasa dinastie, cum denumeşte autorul prefeţei familia celor trei epigramişti: Cincinat, Ion (1889-1924) şi Mircea (beniaminul genului, născut în 1908) cel mai dotat pare a fi fost defunctul, după umila mea părere!” (Adevărul, 4 august 1933). Şi iată opinia, radical modificată, din 1981: „La noi, datorită marii proliferări a revistelor umoristice, încă de pe vremea domniei lui Cuza, epigrama a cunoscut circulaţia cea mai largă în a doua jumătate a secolului trecut. Cu Cincinat Pavelescu, ea şi-a atins prestigiul cel mai înalt”. (s.n.) (România literară, 8 octombrie 1981) Tot astfel, în 1982, în prefaţa la antologia „Honeste ridere”, avea să scrie: „I-am cunoscut şi preţuit la adevărata valoare pe înaintaşii generaţiilor în viaţă, pe incomparabilul Cincinat Pavelescu, improvizator neîntrecut (s.n.) şi pe Radu D. Rosetti, maestru în penel, dar şi în ticluirea ascuţitelor poante”. Sau, în alt loc: „Cu Cincinat Pavelescu, ea (epigrama – n.n.) a strălucit la mesele mari, în demonstraţii strălucite de improvizaţii, uneori chiar pe rime date”. („Itinerar critic”, vol. III, p 273).

În prefaţa la antologia „Honeste ridere”, Şerbam Cioculescu afirmă peremptoriu: „Judecătoare prin firea ei, deoarece contribue la extirparea apucăturilor urâte şi la asanarea moravurilor, epigrama se supune şi ea, ca gen literar (s.n.), judecăţii publicului, a unui public mereu mai exigent”. Unui critic literar care îşi recunoştea formaţia filologică („ca filolog, îi admir pe acei epigramişti care speculează mai ales ceea ce lingviştii numesc polisemia limbajului, adică dublul sau triplul sens al aceluiaşi cuvânt, favorabil celormai neaşteptate surprize” (ibidem), nu putem spune că-i lipsea proprietatea termenilor utilizaţi şi că, în consecinţă, se supunea – şi el!- unei tradiţii terminologice curente în limbajul de specialitate, care desemnează, cel mai adesea, speciile literare – al căror proces de formare şi diferenţiere continuă şi în zilele noastre – prin genuri.

Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate decât par, ori chiar sunt, să cităm încă o definiţie a aceluiaşi preluată din prefaţa la volumul „Epigrame din lumea teatrului” de George Lungoci (1979) („Epigrama este la noi o veche specie literară a genului satiric”), înainte dea conchide, (o dată cu inegalabilul critic), că „ţinută pe nedrept la periferia literaturii, rezervată parcă exclusiv revistelor umoristice, nu totdeauna de bună calitate, epigrama merită desigur o soartă mai bună” („Itinerar critic”, vol.III, p.273).

Precizăm că mulţi autori de Poetice, esteticieni şi filosofi, tratează epigrama ca fiind o specie literară. Există însă şi estetici ale tragicului, dar şi ale comicului sau umoristicului. Discuţia va trebui întreprinsă cândva, pentru că sfera genurilor este mai amplă decât a celor constituite istoric: epic, liric, dramatic. Deocamdată, să observăm că un istoric literar de anvergura lui Şerban Cioculescu nu ajunsese la o încheiere în această chestiune care poate avea partizani atât pro, cât şi contra desemnării epigramei prin gen sau specie literară. Ceea ce este incontestabil priveşte apartenenţa acesteia la literatură, deşi detractorii ei au încercat să conteste până şi evidenţa.

Simpatia pentru epigramă, afişată în mod public de ilustrul om de litere, dar şi de spirit, i-a creat acestuia şi unele neajunsuri. Iritarea şi reproşul unora faţă de predilecţia academicianului pentru genul scurt provenea din idiosincrazia acestuia faţă de creaţia anumitor poeţi şi, în general, scriitori contemporani, concretizată în absenţa receptării critice a operelor lor, chiar dacă unii erau proclamaţi, oficial, corifei literari. În acest timp, savantul degustător de spirit se manifesta ca un apologet necondiţionat al epigramei. Desprindem, în acest sens, din deja citata prefaţă la antologia „Honeste ridere”, şi această paralelă, de bună seamă, valabilă, între două realităţi literare: „… Epigrama are apanajul clarităţii, care-i asigură accesibilitatea cât mai largă. În timp ce lirica noastră, prea-adesea, vorbeşte cu spatele la public, ermetizând teribilist, epigrama se onorează respectându-şi publicul şi îndrăznind a-l privi în faţă”. Este o atitudine tranşantă, neconjuncturală, rod al unei lipse de constrângere, deci al unei convingeri ferme, de înclinare a balanţei în favoarea epigramei, pornind tocmai de la virtuţile acesteia.

Argumentul este reluat şi în cuvântul înainte la volumul de „Epigrame” de Constantin Monea (1983): „Din fericire, epigrama care luptă pentru propria ei limpezime, până la transparenţă, este ferită de experienţele ce pe unii poeţi îi ameninţă cu impasul”.

După cum, poate, se cunoaşte, Barbu Lăzăreanu a lăsat o broşură meritorie intitulată „Cu privire la epigramă şi epigramişti” (1937). Adunate într-un volum, contribuţiile lui Şerban Cioculescu referitoare la natura epigramei ar constitui, cu siguranţă, un titlu de referinţă, emanând de la una dintre personalităţile reprezentative ale criticii şi istoriei literare româneşti.

Despre Şerban Cioculescu, în calitate de mare admirator şi profund cunoscător al epigramei, s-au pronunţat, mai demult, Mircea Trifu şi, într-o cercetare de amploare, Elis Râpeanu (vezi cartea acesteia „Epigrama în literatura română”, Braşov, Editura Dealul Melcilor, 592 p)

În opinia noastră, marele critic a inaugurat ceea ce am putea numi, pe bună dreptate, critica de epigramă, care presupune nu doar un obiect distinct al analizei critice, ci şi un exeget de un tip aparte, în măsură să empatizeze cu creatorul de epigramă, să aibă, altfel spus, organ pentru tipul particular de poezie despre care trebuie să se pronunţe.

Constanţa cu care a abordat fenomenul epigramatic atestă propensiunea criticului spre un gen literar care nu şi-a istovit sevele ci, dimpotrivă, dovedeşte o deosebită vitalitate, în ciuda vechimii sale şi, mai ales, a performanţelor înregistrate de-a lungul secolelor.

La mai mult decât un cetenar de la naşterea sa, Şerban Cioculescu rămâne unul dintre marii prieteni ai epigramei, o figură aureolată de respectul scriitorilor epigramişti din toate generaţiile, o amintire luminoasă pentru cei ce au avut norocul să-i fie în preajmă şi să se bucure de marea lui ştiinţă de carte şi nu în ultimul rând de umorul/spiritul său de cea mai bună calitate.

George Corbu

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook