2 august 2010

Decade epigrama?

Documente de necontestat ale vremii sale atestă că, la 6 noiembrie 1984, Mircea Trifu afirma cele ce redăm în continuare:

În domeniul literar a fost întotdeauna preferabil să fii vorbit de rău decât să nu fii deloc comentat. Iată de ce ar trebui să fim recunoscători lui George Arion, responsabilul paginii literare a revistei „Flacăra”, care, în articolul său intitulat „Decade epigrama?”, apărut în revista „Flacăra” din 26 oct. 1984, pune din nou în discuţie epigrama noastră cea de toate zilele. Desigur, oricine este liber să îşi exprime şi să publice punctele sale de vedere asupra fenomenului literar, mai ales dacă are unde face aceasta. Noi, epigramiştii, nu prea avem unde. Iată de ce suntem nevoiţi a dezbate asemenea opinii numai în mijlocul nostru, în şedinţele de cenaclu.

George Arion este un ziarist deosebit de talentat, ale cărui interviuri cu diferite personalităţi au prilejuit cititorilor săi multe momente de satisfacţie. Fiind responsabilul paginii literare a revistei „Flacăra”, lui îi aparţine, probabil, hotărârea de a analiza, împreună cu colaboratorii săi, starea actuală a satirei şi umorului, hotărâre perfect justificată, şi, în acelaşi timp, binevenită. Şi, iată-i, deci, pe Victor Niţă referindu-se la caricatura lui Mihai Stănescu, pe Tania Radu vorbind despre fabula lui Nicolae Dragoş, pe Tudor Octavian analizând activitatea „Urzicii”, revistă care, după opinia autorului articolului, are „misia mare şi onorantă de a oglindi starea umorului la români” şi pe George Arion, rezervându-şi plăcerea de a divaga despre epigramă.

Şi ce aflăm? Despre caricatură, că este pe drumul cel bun, că există o şcoală românească de caricatură, că se organizează saloane şi se obţin premii internaţionale. Că revenirea fabulei în actualitate nu este întâmplătoare, pentru că fiecare timp îşi comandă singur formulele artistice de care are nevoie. Că „Urzica” s-a schimbat mult în bine şi în special datorită acţiunii temeinice de recunoaştere şi promovare a talentelor autentice. Iar despre epigramă? Ei, aici e aici, epigrama se află într-un accentuat declin! Nu mai stârneşte interes. Nu mai corespunde sensibilităţii moderne. Nu mai este agreată cu aceeaşi pasiune de contemporani. A intrat în impas şi e construită în virtutea unor şabloane pe care nimeni nu se străduieşte să le spargă.

Cum s-ar zice (scuzaţi-mi expresia): vai şi-amar de mama ei!

Acest articol mi-a amintit de altele două la fel de tranşante: cel al lui Ilie Constantin, care ataca epigrama ca specie, încercând să o minimalizeze sub toate aspectele şi cel al lui Valentin Udrescu, care nu credea în virtuţile epigramiştilor contemporani. George Arion combate şi specia ca atare şi pe practicanţii ei de astăzi, deci, sub aspectul criticilor care s-ar putea aduce epigramei, nu a omis nimic.

Pentru a ataca epigrama, Ilie Constantin o compară cu poezia şi decreta că, din principiu, poezia este superioară epigramei. Argumentele lui erau precare pentru că numai un om de o condiţie intelectual redusă sau de rea voinţă ar fi putut, spre exemplu, accepta că o poezie proastă este din principiu superioară unei epigrame bune. Asemenea comparaţii între genuri sau specii nu pot avea loc în cadrul artei sau literaturii, fiecare dintre ele acţionând pe un plan independent şi având propriile ierarhii.

George Arion mizează însă pe altceva, el decretează epigrama desuetă, ieşită din actualitate. Să-i vedem argumentele.

Primul ar fi acela că epigrama nu mai este credibilă pentu că dezvălue o singură trăsătură de caracter a omului luat în zeflemea şi doar clasicii puteau accepta ca persoana umană să fie redusă la o singură ipostază a ei. Dar cum ar putea să fie altfel? Să presupunem că avem în vedere un om dedat în patima beţiei. Clasicii acceptau deci să fie criticat pentru acea trăsătură negativă. Dar modernii? S-ar părea, în viziunea lui Arion, că modernii nu pot accepta decât ca persoana respectivă să fie analizată sub aspectul tuturor defectelor şi calităţilor pe care eventual le-ar avea, astfel ca individul să poată fi cunoscut sub toate aspectele sale! Dar pentru aceasta ar trebui să avem la îndemână şi autobiografia respectivului şi un dosar cu referinţe, ceea ce, să recunoaştem, depăşeşte capacitatea şi posibilitatea de informare ale epigramistului.

Al doilea argument, la fel de puternic, al criticului nostru, este că epigrama nu mai este – în mod paradoxal – conformă cu modul de viaţă al omului grăbit din acest secol.

Academicianul Mircea Maliţa, fără a observa acest paradox, afirma, într-unul edin eseurile sale, că dimpotrivă, epigrama ar fi un prototip al literaturii viitorului, tocmai din cauză că omul nu mai are timp suficient la dispoziţie! Fie şi cum spune Arion, dar la care dintre „oamenii grăbiţi” se referă el? La omul de pe stradă, la cititorul de epigramă? Să avem iertare, dar la acesta peradoxul nu mai merge: o fi el grăbit dar şi epigrama e scurtă, deci îi este convenabilă. Atunci poate că se referă la scriitorul de epigramă care, aşa cum observa, n-ar mai avea timp să meargă la cafenea să scrie acolo replici spontane la ceea ce îl irită? Dar iată că noi, scriitorii de epigrame, adică epigramiştii, ne găsim totuşi, timpul necesar, ba chiar scriem mai multe epigrame decât se scriau înainte. Şi atunci care să fie acei oameni grăbiţi care nu mai au timp să scrie epigrame? Cine să fie? Scriitorii, nu epigramiştii! Păi nu afirmă George Arion, dând o nouă definiţie epigramei, că ea reprezenta echivalentul, pe scurt, al scrisorilor dintre scriitori? Vezi bine, în trecut, când aveau timp berechet (deşi parcă trudeau mai din greu şi câştigau bani mai puţini – sau mă înşel?), scriitorii, în mod iarăşi paradoxal, în loc să-şi scrie scrisori mai lungi, îşi scriau epigrame. Astăzi, când nici nu mai sunt cafenele, ci doar pe ici pe colo câte o bodegă, de unde să mai aibă bieţii timp pentru o epigramă, fie ea şi spontană?

Dar lovitura de graţie ce se dă epigramei este afirmaţia că inventarul cusururilor omeneşti s-a făcut de mult şi că oricum este preferabil să afli ce zicea Cincinat sau Topârceanu despre cutare defect omenesc decât, bine înţeles, să-i asculţi pe epigramiştii contemporani. Deci, ce rost ar mai avea să se scrie despre defectele omeneşti, când s-a scris totul despre ele? Vezi un mincinos, un lingău, un chiulangiu, un arivist, te duci fuga să răsfoieşti inventarul şi gata! Nu mai lipseşte decât un singur pas, unul singur – pasul acela care începe de la sublim – pentru a se recomanda şi poeţilor să nu mai scrie despre mamă, despre femeie, despre iubire, dor şi tristeţe, de fapt despre orice, pentru că s-a mai scris. Şi decât să-i citeşti pe poeţii contemporani, Ionescu sau Popescu, n-ar fi preferabil să consulţi inventarul poetic al înaintaşilor?

Aproape că mă jenez să alătur punctelor de vedere ale lui George Arion pe acela al lui Nichita Stănescu. El afirma că epigrama este poate genul cel mai popular al poeziei şi că ea cunoaşte o largă audienţă. Dar ce ştia Nichita Stănescu…?

* * *

Mircea Pavelescu spunea cândva că epigrama a dat de-a lungul mileniilor mulţi epigramişti valoroşi, dar nici un estet. Iată motivul pentru care nu cred că George Arion se va supăra dacă, după consideraţiile sale teoretice, nu ne vom grăbi să îl considerăm drept un estet al epigramei. Am fi fost mai mulţumiţi să fi fost măcar un om mai bine informat cu privire la la realităţile epigramei contemporane. Şi iată de ce: el îşi informează cititorii că epigramele actuale pot fi întâlnite în special în numerele de Anul Nou al revistelor sau în almanahuri şi uneori – reţineţi uneori – grupate în volume de sine stătătoare. Rezultă că sursele sale de informaţie s-au bazat, mai ales, pe epigramele ocazionale din perioadele clasice ale răvaşelor, care au şi ele specialiştii lor. Mă întreb: câte din cele 55 de volume de autor şi 25 culegeri şi antologii de epigrame apărute în ultimii 15 ani a văzut – a văzut, nu a citit – autorul acestui articol? Tare mă tem că foarte puţine!

Şi iar mă întreb: cum a putut omite, deplângând lipsa duelurilor de altădată, faptul că aceste dueluri au căpătat astăzi un conţinut nou şi socialmente superior, când ele s-au aflat la baza turnirurilor de epigrame dintre marile oraşe ale ţării, iniţiate, organizate şi popularizate la nivel republican de „Urzica”, revista care are „misia mare şi onorantă de a oglindi starea umorului la români”?

De aceea cred că sunt în drept să presupun că numai necunoaşterea regretabilă a situaţiei actuale a epigramei l-a condus pe George Arion spre nişte false concluzii, vorbind în acest an de vârf al epigramei româneşti despre presupusul ei declin.

* * *

Perseverând însă în conturarea afirmaţiilor sale, George Arion a chemat în sprijinul său pe Cincinat Pavelescu şi pe Şerban Cioculescu. S-ar putea ca alegerea să nu fi fost întâmplătoare: Cincinat este patronul clubului nostru iar Şerban Cioculescu, preşedintele său de onoare.

Autorul articolului extrage dintr-o conferinţă a lui Cincinat doar zece cuvinte numărate pe degete şi anume: ”vechile forme literare tind să dispară înghiţite de noua sensibilitate…” lăsând să se înţeleagă că acest citat se referă la epigramă şi considerând mai apoi că în miezul acestor cuvinte se află una dintre cauzele declinului genului.

Să deschidem cartea împreună şi să citim. Iată ce afirmase Cincinat: „Jurnalismul tinde să înlocuiască nu numai satira şi epigrama, dar încă toate genurile literare, cât şi instituţiile sociale!”.

Acesta a fost punctul de vedere al lui Cincinat Pavelescu la data respectivă şi nu este acum momentul de a comenta raţiunile sale. Cert este însă că de la data ţinerii conferinţei au trecut peste 50 de ani şi cu toate că jurnalismul, respectiv presa, reprezintă unul din factorii importanţi ai societăţii noastre, el nu a înlocuit nici instituţiile sociale, nici genurile literare, nici satira, nici epigrama şi nici nu sunt semne că previziunile lui Cincinat se vor adeveri într-un viitor apropiat. A lăsa intenţionat să se înţeleagă că Cincinat a avut în vedere, în acest context, numai epigrama, mi se pare a fi, în termeni sportivi, o lovitură sub centură.

Pe de altă parte, a-i atribui academicianului Şerban Cioculescu afirmaţii pe care nu le-a făcut, numai pentru a-ţi întări propriile afirmaţii, reprezintă, fără îndoială, o acţiune literară greu de calificat. Ştim cu toţii că Şerban Cioculescu susţine de ani de zile, prin condeiul său, epigrama contemporană românească. Nu mai departe decât acum câteva luni, aici, în mijlocul nostru, Domnia Sa consemna cu încântare stadiul la care a ajuns epigrama în acest al 15-lea an de la înfiinţarea clubului nostru.

Am luat, imediat după apariţia articolului lui George Arion, legătura cu tov. Şerban Cioculescu, care mi-a confirmat că nu a făcut asemenea observaţii şi că intenţionează să-i dea revisei „Flacăra” un răspuns. Coincidenţa a făcut ca, în timp ce băteam la maşină aceste consideraţii, să primesc un telefon din partea unui coleg, Victor Macarevici, care mă anunţa că a apărut în „Flacăra” răspunsul preşedintelui nostru de onoare. M-am dus imediat să caut revista şi am citit-o pe drum, urcând apoi cu voioşie cele şapte etaje, în pofida liftului defect.

* * *

Mă pregătisem să spun că noi, epigramiştii, regretăm apariţia acestui articol, care ne-a lăsat un gust amar. Că noi nu avem nici mijloacele şi nici posibilitatea de a discuta direct şi în contradictoriu cu George Arion. Că noi avem numai dragostea noastră faţă de epigramă, în timp ce ziaristul are o pagină de revistă la dispoziţie. Acum, după strălucita luare de poziţie a lui Şerban Cioculescu, am impresia că George Arion ne-a făcut, fără să vrea, un imens serviciu.

Una din cele două personalităţi invocate de George Arion în sprijinul afirmaţiilor sale nu l-a servit cum se aştepta. Iar George Arion se întreba patetic, la începutul articolului său, ce-ar zice astăzi Cincinat Pavelescu, desigur, despre epigrama actuală. Nu ştim nici noi ce ar zice. Dar dacă ar putea citi articolul lui George Arion şi ar găsi, la mai puţin de 5 centimetri sub semnătura acestuia, în articolul lui Tudor Octavian, fraza: ”O veritabilă resurecţie cunoaşte epigrama – un gen în care literatura română a produs valoare”, cuvinte care contrazic întru totul şi anulează, de fapt, opiniile lui George Arion, sunt sigur că maestrul necontestat al epigramei româneşti ar zice: „Iată titlul care ar fi trebuit să stea în fruntea unui articol serios şi cinstit despre epigrama contemporană românească!”.

6 noiembrie 1984
Mircea Trifu

* * *

Tineri epigramişti,

Acum, când puteţi scrie şi publica oricât de mult, străduiţi-vă a scrie bine, ca să nu daţi ocazia a se afima, pe bună dreptate, că scrieţi… prost. Nu vă grăbiţi a da la tipar sau pe internet creaţiile voastre, ca nu cumva să vă pară rău că n-au stat suficient la dospit. Mai bine cereţi şi părerea prietenilor epigramişti, decât celor ce vă laudă de cum aţi deschis gura ca să recitaţi o epigramă proprie.

Gheorghe Culicovschi