21 decembrie 2009

Cincinat Pavelescu despre epigramă

Cincinat PavelescuCincinat Pavelescu scria, atunci când i s-a cerut să răspundă la întrebarea “Cum se face o epigramă?”:

Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul. Aş compara-o, de asemenea, cu un mic lampion veneţian care, înconjurat de umbra nopţii, dă lumina-i capricioasă şi străluceşte ca o candelă ambulantă pe întunericul mişcător şi rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfăşurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligenţa subtilă şi pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în feţe strălucitoare şi multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit şi se răsfrânge în minţile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumuseţează claritatea unei oglinzi de preţ.


Răspunsul nostru prompt poate fi rezumat la câteva definiţii, edificatoare însă numai în mică măsură:

– Montesquieu, în faimoasele sale Lettres persanes, defineşte epigrama drept «o mică săgeată care ţinteşte precis şi pricinuieşte o rană adeseori adâncă şi nevindecabilă cu doctorii.»

– Şerban Cioculescu a dat epigramei o altă splendidă definiţie citată deasemenea de Cincinat: «Epigrama e focul în care inteligenţa musteşte ca şampania.»

Epigramiştii – cei de mai demult sau chiar cei tineri încă – şi-au pus singuri întrebarea şi au dat şi răspunsuri, care de care mai meşteşugite, majoritatea dintre ei în format de catren, cu rimă, ritm, măsură şi chiar şi… cu poante. O bună parte apar în „Pledoarie pentru epigramă„.

Cincinat Pavelescu a abordat probleme ale evoluţiei epigramei cu prilejul apariţiei, în anul 1933, a volumului „Antologia epigramei româneşti” alcătuit de Nicolae Crevedia şi A.C. Calotescu-Neicu.

Dintru început, Cincinat a ţinut să afirme faptul că «Este de netăgăduit că supremul maestru al tuturor epigramiştilor a fost Martial. Dacă s-a putut spune despre Voltaire că a fost magazinul de idei al veacului său, Martial poate fi considerat ca fiind cel mai imens rezervoriu de spirit al tuturor secolelor. N-a existat scriitor, celebru sau obscur, să nu împrumute de la el o idee sau o formă. Moliere, Goethe, Voltaire, Schiller, Lessing, Shakespeare şi toţi scriitorii din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea au cules flori din Martial ca din grădina lor.» (Pagina 300 din volumul „Cincinat Pavelescu, Versuri, epigrame, amintiri, corespondenţă”, Editura Minerva, 1972)

Pornind de la faptul că romanii liberi n-au avut niciun epigramist de seamă, Cincinat afirmă că «perfecţiunea acestui gen pare că aparţine acelei civilizaţii foarte înaintate şi vecine cu decadenţa şi sclavia» şi apoi aminteşte că «şi în Franţa, epigrama a culminat înainte de marea revoluţie, când patru versuri spirituale erau suficiente pentru a te înălţa la Academia franceză. (E cazul Marchizului de St. Aulaire, strămoşul fostului ministru al Franţei la Bucureşti şi mare filoromân.) Revoluţia franceză cu Drepturile omului acordând libertate de a cugeta şi de a scrie, fabula, apologul şi epigrama s-au perimat cu desăvârşire, fiecare putând să-şi spună părerile fără frică şi fără înconjur. Iar mai târziu de impetuozitatea presei cotidiane, care izbeşte în cei mai cu talent, fără menajamente şi fără reticenţe» (Pg. 302)

Susţinerile sale sunt de natură a sprijini ideea că epigrama are o funcţie socială, aceea de a scoate în evidenţă tarele societăţii şi a contribui prin aceasta la combaterea sau înlăturarea acestora, că este deci o armă de luptă socială, fapt confirmat de frecvenţa folosirii ei inainte de revoluţia franceză şi de relativa scădere a interesului faţă de aceasta după ce revendicările sociale vor scădea în intensitate.

Este important a fi reţinută, de orice scriitor sau cititor de epigrame, precizarea făcută de Cincinat, deja unanim recunoscutul mare maestru al epigramei româneşti, că «o bună epigramă are două părţi. Una care aţâţă curiozitatea descriind, în culori vii, un subiect oarecare, alta care, printr-un vers neaşteptat, dă soluţia acestui fel de problemă. Prima parte ţine locul monumentului, a doua a inscripţiei. Această comparaţie dezvăluie tot mecanismul epigramei. Iată pentru ce, în epigramele reuşite, autorul se fereşte de a încărca cu expresii violente începutul lor, ci debutează, în mod perfid, cu elogii, pentru a provoca, la sfârşit, surpriza, prin concluzia neaşteptată şi înţepătoare.»

Altă dată, Cincinat a afirmat: «Epigrama a păstrat ceva din caracterul inscripţiei. Când vezi un monument, te întrebi: Cu ce scop e ridicat şi de cine? Inscripţia dă răspunsul.» (Cincinat Pavelescu, „Ce este o epigramă şi cum se face?„), precum şi «Această comparaţie ingenioasă dezvăluieşte toată teoria acestui gen poetic. Ea ne face să simţim, între altele, pentru ce este inutil şi neabil să încarci cu expresii violente începutul epigramei, pentru că anticipezi asupra efectului final, pe care-l scazi. Pe când, din contră, o epigramă începută perfid şi cu elogii, provoacă, la sfârşit, cititorului, o surpriză plăcută, când concluzia e neaşteptată.» (Cincinat Pavelescu, „Ce este o epigramă şi cum se face?„)

Opinia exprimată de Cincinat corespunde celor ale tuturor celor ce s-au pronunţat în materie. Ea are şi meritul de a fi găsit modalitatea de a face pe oricine a înţelege că, la fel cu cazul construirii monumentului, mai întâi trebuie să se cunoască ideea ce justifică acţiunea, apoi să se conceapă şi execute construcţia ca suport al ceea ce numim astăzi «poanta».

Cincinat remarcă: «Diferenţa dintre epigramele lui Catul şi ale lui Martial este că Martial concentrează tot spiritul în poanta finală, pe când Catul îl risipeşte în fiecare vers.” Din câte cunosc, actualii epigramişti români urmează neabătut calea lui Marţial.» (Cincinat Pavelescu, „Ce este o epigramă şi cum se face?„)

Elis Râpeanu arată, pe bună dreptate, la pagina 420 a studiului său „Epigrama în literature română”: „cu greu se pot disocia elementele unei epigrame, pentru că, în catren, toate îşi au importanţa lor. Totuşi, într-o încercare de analiză, e necesar să ne concentrăm atenţia asupra elementului esenţial – poanta, de la care se porneşte, de altfel, scrierea catrenului. Pentru că, spre deosebire de alte creaţii literare, epigrama se «construieşte», în general, «de jos în sus», adică începând cu sfârşitul.”

Exemplificăm cu trei epigrame:

Motiv

Că-s serios am vrut să vadă
Şi de-aia n-am făcut scandal,
Dar când mi-a spus că-s animal,
Simţii că m-a călcat pe coadă!

Ion Bratu

În goana vieţii

Din zori în noapte tot o apă
Şi-n şirul zilelor la fel,
Aleargă omul către groapă,
De iese sufletul din el!

Nicolae Ghiţescu

Unei educatoare

Dânsa a-nvăţat cu trudă
Arta celor ce educă:
Dacă pruncii i se udă
Ea îi bate de-i usucă!

Alexandru Clenciu

Toate cele trei catrene exemplifică rolul esenţial al poantei în realizarea epigramei, importanţa ei ca element surpriză ce dă înţelesul cât şi farmecul acesteia.

Unor întrebări, Cincinat le răspunde:

«De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice ofensate de urâţeniile vieţii, de nedreptăţile politicii şi arivismul mediocrităţilor. În astfel de clipe, indignarea mea s-a prefăcut singură în vers ca la Ovidiu, neputând s-o mai stăpânesc.»

«Cum se face o epigramă?” «Epigrama e ca un copil; se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut.» (Cincinat Pavelescu, „Ce este o epigramă şi cum se face?„)

Care este însă procesul tehnologic de realizare a unei epigrame?

Cincinat citează pe Pliniu cel tânăr care, aflând de moartea lui Martial, a scris: „Era un om spiritual, muşcător, fin, care punea în scrisul lui multă sare, multă fiere şi destulă candoare!”

„Fugit hora, fugit anni!” spuneau strămoşii latini când se mirau că trec repede nu numai orele, ci chiar şi anii. Drept este, nu mă mir că au trecut peste două decenii de când, căutând formula pentru creerea unor mai reuşite catrene epigramatice, am născocit mai jos redata

Reţetă

Poantă, rime, ritm, măsură
Şi talent, o picătură,
Insomnie-n bună samă,
La foc sacru-s… epigramă!

Despre unele opinii critice, Cincinat recunoaşte: «Mi s-a făcut onoarea să mi se reproşeze de un critic apreciat că epigramele mele reuşite, şi chiar populare în mare parte, suferă de particularismul lor şi păcatul ocazionalului. Iar dl Cioculescu mi-a mai găsit vina că dau prea multe explicaţii chiar epigramelor celor mai bune şi astfel le slăbesc din efect.»

Răspunsul dat acestor aprecieri aduce argumente demne de luat în seamă:

«Aş putea adăuga şi eu în mod ironic că epigramele mele n-au fost scrise numai pentru generaţia noastră care a cunoscut, mai mult sau mai puţin, pe cei vizaţi, ci şi pentru cele care vor veni după noi şi socotesc că este o politeţe postumă să cauţi a stabili, pentru o înţelegere justă, atmosfera şi prilejul în care au fost născute aceste zburdălnicii împletite din umbre şi lumini. E foarte drept că mai toate aluziile din poemele lui Villon scapă azi cu totul înţelegerii noastre. Pentru a le prinde semnificaţia, ironia şi gentileţea, ar trebui în adevăr să fi trăit pe timpul lui. Am dat acele ample explicaţii tocmai ca să scutesc pe cititorii de mai târziu de comentarii greşite şi de interpretări alăturea cu adevărul.»

Tot Cincinat arată: «Cât despre înfruntarea că epigramele mele sunt, în cea mai mare parte, ocazionale, eu socotesc că acesta este supremul lor merit. Aş vrea să mi se citeze o singură epigramă bună din toată literatura universală care să nu fie rodul spontan al unei dispute, al unui resentiment sau al unei glume.»

«A improviza este a te folosi, atunci când trebuie, de comoara strânsă cu răbdare de-a lungul anilor, în spiritele neştiute ale simţirii tale şi a face să ţâşnească, asemeni cum din adâncurile pământului, unda limpede, filtrată picătură cu picătură.»

«Iată pentru ce, în improvizaţiile cele mai spontane, simt munca nebănuită de odinioară care parcă îmi suflă în ureche: Fii fără grijă, sunt aici şi te ajut!».

Tendinţa actuală a epigramiştilor este nefavorabilă „particularismului” şi „păcatului ocazionalului”, încât am socotit necesar a invoca cele scrise de Cincinat care, după opinia noastră, rămân cât se poate de actuale prin faptul că au harul de a apropia epigrama de traiul nostru de zi cu zi, cât şi de cel al urmaşilor noştri încă nenăscuţi.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook