19 martie 2008

„Cum se face o epigramă?” de Cincinat Pavelescu

Cincinat PavelescuEpigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul. Aş compara-o, de asemenea, cu un mic lampion veneţian care, înconjurat de umbra nopţii, dă lumina-i capricioasă şi străluceşte ca o candelă ambulantă pe întunericul mişcător şi rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfăşurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligenţa subtilă şi pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în feţe strălucitoare şi multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit şi se răsfrânge în minţile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumuseţează claritatea unei oglinzi de preţ.

Epigramistul aruncă în aer o droaie de săgeţi, dar numai acelea care nimeresc ţinta adică impresionează sunt salutate cu freamăte victorioase. Celelalte se pierd rătăcite, ca şi ecoul unei pietre aruncate într-o fântână adâncă, a cărei apă depărtată, puţină şi noroioasă, înghite şi piatra, şi ecoul. Ce îngrozitor e să vorbeşti cuiva care nu te înţelege! El seamănă cu fântânile fără ecouri.

Succesul epigramei e pururea condiţionat de calitatea auditorului. Publicul ales care te citeşte sau te ascultă completează pe scriitor şi-l clarifică. Această colaborare începe cu atenţia şi continuă cu înţelegerea şi se sfârşeşte prin entuziasmul nestăpânit al aplauzelor.

Dacă epigramele vor avea darul să placă şi să merite aprobare sonoră, atunci din aplauzele dv. dăruite voi face un buchet şi-l voi arunca cu un salut adânc de gratitudine şi de simpatie: ale tale dintru ale tale.

Ea se naşte, cele mai de multe ori, din ciocnirea împrejurărilor neprielnice cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului. El prinde raporturile nevăzute dintre noţiunile cele mai disparate, le filtrează printr-o logică ageră, le dă o formă adecvată cu sentimentul exprimat şi, punând concluzia într-un vers lapidar, aruncă epigrama din umbră ca pe o racheta de lumină. Ca să reuşeşti o epigramă, nu-ţi trebuie numai vervă şi talent, ci şi obişnuinţa de a te exprima în mod original şi concis. Deşi trec şi eu d-a fi un abil improvizator, cred c-o improvizare stricto sensu nu există. Ea nu e decât rezultanta anilor de ucenicie, de muncă obscură şi de meditaţie, când scriitorul, luptând în singurătatea odăii de lucru, cu greutatea d-a modela cuvântul pe ritmurile sufleteşti ale fiinţei sale, îşi sângerează mâinile întocmai ca sculptorul ce smulge blocului de marmură statuia triumfală, ce zăcea într-însul informă şi latentă.

A improviza este a te folosi, atunci când trebuie, de comoara strânsă cu muncă, îndărătnicie şi răbdare în sipetele neştiute ale simţirii tale şi a face să ţâşnească din adâncurile pământului unda limpede, filtrată picătură cu picătură, ce refuză să zacă închisă, departe de aer, de viaţă şi de lumină. De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice ofensate de urâţeniile vieţii, de nedreptăţile politicii şi arivismul mediocrităţilor. În astfel de clipe, indignarea mea s-a prefăcut singură în vers ca la Ovidiu, neputând s-o mai stăpânesc. În concluzie: epigrama e ca un copil; se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook