16 noiembrie 2007

În amintirea lui Andrei Mureşanu, despre „dimineaţa poeţilor” români

Andrei Mureşanu face parte dintr-o generaţie care marchează, metaforic, punctul zero al literaturii române. În afară de valoarea sa individuală, de „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet” (Eminescu), autorul celebrului poem „Un răsunet” (devenit astăzi imnul naţional care ne tot îndeamnă la deşteptare) este reprezentant de seamă al grupului care inventează din rădăcină limbajul poetic românesc. Apărută din nimic şi încă şovăitoare, poezia acelor timpuri poate cu uşurinţă să provoace comentarii acide şi ironice; pot chiar să recunosc faptul că obişnuiam eu însămi a le enunţa. Lucrarea care mi-a schimbat perspectiva asupra acestei probleme este una de referinţă în domeniu, iar la momentul la care o citeam (prin clasa a XI-a de liceu, cred) a fost un soi de revelaţie care m-a învăţat, mai mult sau mai puţin, că îngăduinţa pentru încercările omului face posibil miracolul. Cu mare drag şi cu mulţumiri, iată „Dimineaţa poeţilor”, o extraordinară metaforă a lui Eugen Simion despre valoarea – dincolo de detaliu – a poeziei româneşti de început.

„Cum citim poezia veche, ce ne spune ea astăzi? Volumul de faţă nu-i, avertizez de la început, o istorie a începuturilor poeziei române, nu-i, în sens strict, nici o culegere de studii de istorie literară despre Văcăreşti, Conachi, Heliade Rădulescu… Este, dacă vreţi, o suită de lecturi noi a unor texte cunoscute, acelea venerate în şcoală şi citite rar, foarte rar, cu simplă plăcere. Toţi vorbesc de însemnătatea lor culturală, însă puţini cred în valoarea lor estetică. Cititorul obişnuit se separă de ele îndată ce procesul lui de instruire s-a încheiat. Rareori se întoarce la poemele pe care le-a învăţat, în şcoală, pe de rost, să le recitească şi să le examineze acum cu o altă stare de spirit: aceea pe care o creează o lectură liberă, lentă, avizată. Scepticul Paul Zarifopol, care preţuia versurile lui Dosoftei pentru savoarea arhaismului, contestă actualitatea estetică a poeziei lui Conachi, Cârlova, Heliade Rădulescu, prea lăutărească, cu un prea puternic aer de semicultură, după gustul lui.”

„Prima întrebare pe care mi-am pus-o, recitind îngălbenitele stihuri ale lui Ienăchiţă Văcărescu sau Conachi, este dacă aceşti poeţi de ocazie aveau sau nu o conştiinţă a scrisului. Întrebarea se repetă şi în celelalte cazuri. Conştiinţa scrisului antrenează, de regulă, o experienţă a scriiturii, termen, iarăşi, imposibil pentru mulţi. Cum se manifestă ea la poeţii care scriu pentru ‘trebuinţele’ lor şi rareori (şi mult mai târziu) pentru a fi cunoscuţi, citiţi, comentaţi…? Poetul de la începutul secolului al XIX-lea n-are încă ambiţia de a fi autor. ‘Autorlâcul’ apare mai târziu şi se răspândeşte repede din moment ce Heliade scrie deîndată o satiră a autorlâcului, iar Kogălniceanu instaurează critica literară pentru a pune stavilă în primul rând maniei de a scrie. La 1820 poetul român ezită să-şi semneze poemele, din pudoare sau din orgoliu (poezia nu-i o carte de vizită convenabilă pentru un om cu ighemonicon), la 1845 scrisul devine o profesiune şi chiar o profesiune ‘obştească’, ameninţată de impostură.
Apariţia conştiinţei scrisului este legată de o altă temă, mai gravă: aceea a întemeierii poeziei române. De la Ienăchiţă Văcărescu la Vasile Alecsandri, toţi cei care scriu versuri au, într-un chip sau altul, conştiinţa că, pentru a întemeia poezia română, prebuie să inventeze un limbaj poetic, iar ca să inventeze un limbaj trebuie să scrie o gramatică şi o retorică românească. Un vast scenariu spiritual se profilează, astfel, în această lungă epocă de început în care poezia stă în aceeaşi încăpere cu morala şi politica.”

„Ei folosesc elemente deja retorizate, însă orice retorică, spune cineva, reprezintă deja un prim angajament liric. Cum se manifestă el în sfera imaginarului, ce figuri ale spiritului şi ce figuri retorice propriu-zise folosesc nişte poeţi care simt, până la disperare, insuficienţele limbii?
Eseul de faţă (suita de eseuri) încearcă să descopere aceste semne în nişte texte care, repet, îşi depăşesc mereu tema şi se exprimă într-un limbaj ce poate părea desuet spiritului modern. Cine are răbdare şi le citeşte cu atenţie descoperă însă versuri admirabile la primii stihuitori români şi, mai mult decât atât, are surpriza de a descoperi un mod propriu de a gândi poezia. De a gândi şi de a scrie poezia. Scrisul implică un proiect spiritual, implică şi o stare a sensibilităţii. El apare în anumite circumstanţe şi declanşează un număr de forţe ale vieţii interioare. Ce alinanţe din lumea din afară caută spiritul poetic, care sunt punctele lui de referinţă şi de sprijin?”

„Termenul de poet apare, la noi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, alături de alte formule care sugerează mai direct ideea de facere: ‘izvoditor’, ‘făcător’. Întâlnim şi termenul de scriptor (…). Pentru Heliade Rădulescu, care îl foloseşte la 1829, scriptor indică apartenenţa la o profesiune legitimă şi onorabilă: ‘eu sunt şi voi să fiu ceea ce sunt: meseriaş, nimeni nu mă poate scoate din scriitor român…’, şi tot el, în altă parte, punând acum accentul pe ideea de necesitate vitală a scrisului: ‘dacă scriu mi-este o necesitate ca şi răsuflarea, ca şi repausul, ca şi mâncarea. Şi dacă scriu în folosul românilor, cum mă pricep, este un învăţ de 30 de ani.'”

„După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit sentimentul incompletitudinii, dar, în aceeaşi măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică şi morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzaţia de asfixie şi dorinţa de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voinţa (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele ‘în sfadă’.[…] Spiritul întemeietor caută în cele din urmă o perspectivă stabilizatoare. El convoacă mitologia, istoria, natura pentru a pacifica elementele rebele ale imaginaţiei.”
„Ca romantici, ei iubesc înserarea şi îşi dau întâlnire la miezul nopţii în mijlocul unei naturi pline de semne premonitorii, însă spiritul lor păstrează în toate situaţiile prospeţimea şi fervoarea matinală. Spaima şi orgoliul, neliniştea şi îndrăzneala, specifice spiritului întemeietor, merg mereu împreună, într-o competiţie virilă, loaială.
Din această competiţie se naşte, în nişte vremuri rele, poezia română: opera unor oameni din două generaţii care, cu slabele mijloace de atunci ale limbii, au reuşit să sară peste etape şi să refacă un imens handicap istoric.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook