21 iulie 2008

Ernest Hemingway şi tablouri de viaţă

Ernest HemingwayErnest Hemingway (21 iulie 1899 – 2 iulie 1961) este, fără îndoială, una dintre cele mai cunoscute şi mai fascinante personalităţi pe care America le-a dat oamenilor. Lumea pe care a creat-o este năucitoare prin verosimilitate, prin autenticitatea trăirilor şi reacţiilor. Am ales, spre exemplificare, secvenţe din lucrările publicate sub titlul „Primele patruzeci şi nouă de povestiri”.

„Bătrânul meu” aduce în prim-plan lumea fascinantă a pariurilor şi întrecerilor hipice.

Abia se aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi luând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul, şi când trecură prin faţa noastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte fiind un cal murg. Se apropiară, făcură ocolul pistei şi reveniră în galop, şi War Cloud era mult în urmă, şi calul acela Foxless alerga uşor în frunte. Tii, ce grozav e când îi vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se-ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea. În sfârşit, ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud”, şi caii se apropiau în galop, şi deodată ţâşni ceva din pluton, chiar în lentila binoclului meu, o săgeată galbenă cu cap de cal, şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Foxless, care, biciuit nebuneşte de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru, şi timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul întins înainte, şi când trecură linia de sosire erau unul lângă altul, şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, ceea ce însemna că Foxless câştigase.


Dincolo însă de fiorul competiţiei, maşinăria banilor din spatele spectacolului funcţionează imperturbabilă.

Tremuram tot şi nu ştiam ce-i cu mine, şi după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să aşteptăm, împreună cu ceilalţi, în faţa tabelei unde avea să se anunţe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfăşurarea cursei, uitasem cât de mulţi bani pariase bătrânul meu pe Foxless şi tare-aş fi vrut să câştige War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simţeam grozav de bine ştiind că pariasem pe câştigător.
— Ce zici, tăticule, aşa-i c-a fost o cursă grozavă?
Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafa, se uită lung la mine.
— Straşnic jocheu mai e şi Gardner ăsta! zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ţii pe War Cloud să nu câştige.

„Soldatul s-a întors acasă” pune problema reflectării războiului în psihologia oamenilor, atât a acelor implicaţi direct, cât şi a celor rămaşi la vatră.

Krebs plecă în război de pe băncile unui colegiu metodist din Kansas. O fotografie ni-l arată printre colegii săi, având cu toţii acelaşi guler înalt şi elegant. În 1917 se înrola într-un regiment de puşcaşi ai marinei şi se-ntoarse în Statele Unite abia în vara anului 1919, odată cu cea de-a doua divizie de pe Rin.
O altă fotografie ni-l arată pe Rin. Cu două nemţoaice şi un caporal. Krebs şi caporalul poartă nişte uniforme cam scurte. Nemţoaicele nu sunt drăguţe. Rinul nu se vede în fotografie.
Când Krebs se întoarse în oraşul său natal din Oklahoma, eroii nu mai erau primiţi sărbătoreşte. Venea acasă mult prea târziu pentru aşa ceva. La întoarcerea lor din război, concetăţenii săi fuseseră primiţi cu multă căldură. Un val de isterie îi cuprinsese atunci pe oamenii din oraş. Acuma, atitudinea lor era alta. Oamenii păreau să-l considere pe Krebs cam ridicol că venea atât de târziu, cu ani după terminarea războiului.

Citind fragmentul care surprinde psihologia bărbatului tânăr întors din război, referitor la femei, m-am trezit gândind că, în general, orice fiinţă umană ieşită dintr-un experienţă traumatizantă (căci războiaiele nu se duc doar pe front) poate simţi acelaşi lucru, legat de orice contact uman.

Îi plăcea totuşi să le privească. Erau atât de multe fete drăguţe. Aproape toate aveau părul tăiat scurt. Când plecase, numai fetiţele sau fetele de moravuri uşoare purtau părul scurt. Toate purtau sweatere şi bluze cu gulerul rotund, olandez. Aşa era moda. Îi plăcea să le privească de pe veranda dinspre stradă cum se plimbau pe celălalt trotuar, îi plăcea să se uite la ele cum se plimbă în umbra copacilor, îi plăceau gulerele lor olandeze, care se vedeau pe deasupra sweaterelor. Îi plăceau ciorapii lor de mătase şi pantofii lor cu tocuri joase, îi plăcea cum erau pieptănate şi cum mergeau. Când se plimba prin oraş, fetele nu-l prea atrăgeau. Nu-i plăceau când le vedea în cofetăria Grecului. De fapt, nici nu prea le dorea. Erau prea complicate. La mijloc era însă altceva. Vag, ar fi vrut să aibă o prietenă, dar nu voia să lupte ca să şi-o câştige. I-ar fi plăcut să aibă o prietenă, dar nu voia să-şi piardă prea multă vreme ca s-o cucerească. Nu voia să se bage în tot felul de intrigi şi manevre diplomatice. Nu voia să fie obligat să facă curte. Nu mai voia să spună minciuni. Nu făcea.

Şi:

Nu voia să accepte niciun fel de urmări. Nu voia să mai ştie de ele. Voia să trăiască de aci înainte fără niciun fel de urmări. Şi de fapt nici nu simţea nevoia să aibă o prietenă. Treaba asta o învăţase în armată. Era cu totul normal să zici că nu mai poţi trăi fără o fată. Mai toţi spuneau asta. Dar nu era adevărat. N-aveai nevoie de nicio fată. Aici e tot hazul. Mai întâi venea unul şi se lăuda că fetele nu-i spun nimic, că nu se gândeşte la ele niciodată şi că-l lasă absolut rece. Apoi venea altul şi se lăuda că nu se poate lipsi de ele, că are nevoie de ele mereu şi că fără o fată în pat nu poate trăi. Totul era însă o minciună. Şi într-un caz, şi într-altul. N-aveai nevoie de nicio fată dacă nu te gândeai la asta. Treaba asta o învăţase în armată. Şi apoi, mai devreme sau mai târziu, tot te alegeai cu una. Când eşti copt pentru aşa ceva, găseşti una întotdeauna. Nu trebuie să te gândeşti cum o să fie. Mai devreme sau mai târziu, vine şi asta. Treaba asta o învăţase în armată.
Fireşte că i-ar fi plăcut să aibă o prietenă dacă ar fi venit la el şi n-ar fi vrut să stea de vorbă. Dar aici, acasă, totul era prea complicat. Ştia că n-ar mai fi putut încerca asta niciodată. Nu merita nici o osteneală.

„După ploaie” surprinde interesant o problemă de mentalitate în Italia fascistă. Poate gândesc puţin limitat, şi lucrul s-o fi întâmplând şi în alte tipuri de societate decât cea totalitară, dar nu vă sună cunoscut?

Pe şosea trecurăm pe lângă un fascist care mergea cu bicicleta, purtând la şold un revolver greu. Mergea prin mijlocul drumului, aşa că a trebuit să-l ocolim. Când am trecut pe lângă el, se uită lung după noi. În faţa noastră era o barieră de cale ferată, şi când am ajuns la ea, bariera coborî.
În timp ce aşteptam, fascistul de pe bicicletă ne ajunse din urmă. Trenul trecu, şi Guy porni motorul.
— Staţi, strigă din spatele maşinii omul de pe bicicletă. Numărul maşinii e acoperit de noroi.
Coborâi din maşină cu o cârpă în mână. Curăţasem plăcuţa la prânz.
— Numărul se vede, i-am zis.
— Crezi?
— Păi ce, nu-l vezi ?
— Nu, din cauza noroiului.
Am şters plăcuţa cu cârpa.
— Aşa e bine?

Iată şi problema spinoasă a abuzurilor prin amendă.

— Douăzeci şi cinci de lire.
— Ce? am zis. Numărul se vedea de ajuns de bine. Plăcuţa e murdară numai din cauza halului în care sunt drumurile.
— Nu-ţi plac drumurile din Italia?
— Sunt tare murdare.
— Cincizeci de lire. Scuipă în drum. Maşina ta e murdară, şi tu eşti un murdar.
— Bine. Dă-mi o chitanţă semnată.
Scoase un chitanţier cu foi duble şi perforate, aşa că o parte a chitanţei putea fi dată celui amendat, iar cealaltă, completată, rămânea la cotor. Nu avea carbon, aşa că la cotor nu rămânea scris ce se trecea pe chitanţa înmânată celui amendat.
— Dă-mi cincizeci de lire.
Scrise ceva cu creionul chimic, rupse chitanţa şi mi-o dădu. O citii.
— Păi aici scrie numai douăzeci şi cinci de lire.
— Am greşit, zise el, şi făcu din douăzeci şi cinci, cincizeci.
— Şi acuma, schimbă şi la cotor. Scrie şi acolo cincizeci.
Zâmbi, cu frumosul său zâmbet italienesc, şi scrise ceva pe cotorul chitanţierului, ţinîndu-l în aşa fel încât să nu pot vedea ce scrie.
— Hai, pleacă, zise el, până nu se murdăreşte plăcuţa din nou.

Iată şi lumea dinamică a boxului, în spatele căreia pârghia este tot banul, cum reiese din „Cincizeci de bătrâne”:

Walcott tocmai urca pe ring, şi lumea îl primi cu aplauze furtunoase. Se strecură printre frânghii şi apropiindu-şi pumnii îi ridică, în semn de salut, zâmbind mulţimii, întâi într-o parte a ringului şi după aceea în cealaltă parte, şi apoi se aşeză. Şi Jack fu primit cu destul de multe aplauze când trecu printre spectatori. Jack e irlandez, şi irlandezii au întotdeauna o galerie bună. La New York, irlandezii, chiar dacă nu fac o reţetă tot atât de bună ca evreii sau italienii, sunt totuşi aplaudaţi. Jack urcă, se aplecă pentru a trece printre frânghii, şi atunci Walcott se apropie şi-i ţinu frânghia ca să poată trece. Publicului îi plăcu gestul foarte mult. Walcott puse mâna pe umărul lui Jack şi rămaseră aşa cam o secundă.
— Va să zică, ai de gând s-o faci pe campionul cu succes de public? îi spuse Jack. la-ţi laba asta împuţită de pe umărul meu.
— Hai, n-o face pe nebunul, zice Walcott.
Publicului, însă, povestea asta i se păruse grozavă. Ce frumos se comportă băieţii înainte de meci. Uite cum îşi urează noroc unul celuilalt.

Încleştarea boxerilor este extrem de plastic descrisă:

Gongul sună, şi Jack, întorcându-se rapid, o porni spre centrul ringului. Walcott veni spre el, îşi atinseră mănuşile, şi, cum îşi lăsă Walcott mâiniie jos, Jack îi şi repezi în obraz două stângi. Nimeni n-a boxat vreodată mai bine ca Jack în ziua aceea. Walcott îl urmărea mereu, cu bărbia înainte şi cu capul în piept. Rezista la orice lovitură şi-şi ţinea mâinile destul de jos. Tot ce ştia era să se bage în om şi să dea. Dar de fiecare dată când se apropia de el, Jack îl atingea cu stânga. Parcă era un automat. Jack ridica stânga, şi-n clipa următoare pumnul lovea obrazul lui Walcott. De vreo trei-patru ori, Jack îl atinse şi cu dreapta, dar îl lovi la umăr sau mai sus, pe creştet. Walcott era din ăia care ştiu să-ncaseze. Singurul lucru de care se temea era să nu dea peste unul ca el. Oriunde dădeai, dădeai ca-ntr-un zid. Puţin îi păsa de-o stângă în obraz.
După vreo patru runde, Jack îl umplu de sânge şi-l crestă bine pe obraz, dar de fiecare dată când reuşea să se-apropie de el, Walcott îl atingea atât de tare, încât lui Jack îi apărură sub coaste două pete roşii. Când se apropia de el, Jack îl ţinea cu o mână, şi cu cealaltă îi atingea câteva uppercut-uri. Dar şi când Walcott îşi libera mâinile dădea în Jack de se auzea până în stradă. Un adevărat bătăuş.

Hemingway rămâne marele maestru al detaliului semnificativ în redarea veridică a tablourilor despre pasiunile umane:

Şi lucrurile merg aşa încă trei runde. Niciunul nu scoate un cuvânt. Se bat tot timpul. Între runde îl masam pe Jack şi-i făceam tot ce trebuie. Nu arăta deloc strălucit, dar pe ring aşa era el întotdeauna. Nu se mişca prea mult, şi stânga aia a lui lucra de parc-ar fi fost automată. Ca şi cum era conectată la obrazul lui Walcott, şi Jack n-avea altceva de făcut decât să vrea să-l atingă. Jack era întotdeauna calm în lupta corp la corp şi nu-şi irosea puterile. Ştia totul despre lupta corp la corp şi trăgea toate avantajele din asta. La un moment dat, când erau în colţul nostru, l-am văzut cum îl ţine pe Walcott, cum îşi liberează dreapta şi-i expediază un uppercut, care-i atinge nasul cu dosul mănuşii. Lui Walcott începu să-i curgă sângele şiroi şi se sprijini cu nasul de umărul lui Jack, ca să-l umple şi pe el de sânge, şi Jack îşi săltă o dată umărul şi i-l repezi în nas, şi după aceea făcu acelaşi lucru cu dreapta.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook