Silvia Velea

 5 august 2010

Despre sminteală

Silvia VeleaÎntotdeauna suntem tentaţi să împărtăşim experienţa noastră celorlalţi, fără să ne punem niciodată întrebarea dacă prin asta facem un rău sau facem un bine. Ce înseamnă îndemnul lui Hristos, acela de a nu fi o piatră de poticnire pentru semenii noştri? Unde este acea graniţă fragilă dintre a avertiza un om şi „a-l sminti”?

Fiecare dintre noi am avut experienţe neplăcute cu o persoană la un moment dat. Dacă împărtăşeşti impresiile tale negative altui om care nu a cunoscut-o niciodată sau abia a cunoscut-o, chiar şi fără să vrei îi imprimi aceluia o atitudine suspicioasă, ofensiv-defensivă, în legătură cu persoana în cauză. Acela nu va mai putea să trăiască o experienţă proprie cu ea, necontaminată de impresiile tale, nu va mai fi în stare să o perceapă şi să stabilească o relaţie pur personală. Deja l-ai smintit pe acel om, pentru că l-ai întors împotriva semenului tău. Iar pentru semenul tău ai fost o piatră de poticnire, fiindcă nu i-ai dat nicio şansă să se ridice în ochii celuilalt.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 8 voturi
Încarc...
 15 iulie 2010

Despre mesageri

Silvia VeleaPământul este rotund. Cred că şi viaţa noastră e rotundă, într-un fel confuz, deoarece ne tot scoate în cale, oricât de departe am merge, oameni, lucruri, situaţii care ne întorc în timp şi ne silesc să retrăim sentimentele netrăite până la capăt, să înfăptuim lucrurile pe care le-am abandonat cândva, să reacţionăm corect în situaţiile în care altădată am greşit. Sunt ca nişte procese în retrospectivă, pierdute iniţial, şi pe care destinul ne dă cumva şansa să le evaluăm mai bine şi, poate, să le câştigăm. Altfel nu-mi explic de ce apar în viaţa mea oameni care seamănă izbitor fizic şi temperamental cu alţi oameni care mi-au marcat într-un fel sau altul existenţa, determinându-mă să am faţă de ei reacţii iraţionale şi greu de înţeles. Dacă visele spun ceva despre neîmpliniri, despre căutările lăuntrice, despre eşecuri şi dorinţe nemărturisite; dacă ne-am închis rănile fără să le fi curăţat îndeajuns, pentru a se putea vindeca, şi dacă ignorăm aceste mesaje care povestesc despre noi înşine, atunci viaţa ne scoate în cale mesageri.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 10 voturi
Încarc...
 8 iulie 2010

Despre regrete

Silvia VeleaDe fiecare dată când am fost întrebată dacă regret vreo experienţă de viaţă, am răspuns cu mâna pe inimă că nu. Într-adevăr, nu am regretat că am ajuns într-un loc unde nu voiam să fiu, într-o situaţie neplăcută, că am spus un cuvânt sau am făcut un gest care au rănit. Nu mi-a părut rău că lucrurile s-au întâmplat ca atare, ci, puţin timp după aceea, mi-a părut rău că nu am încercat să plec din acel loc, să depăşesc acea situaţie, să spun cuvântul de iertare. Apoi, nu ştiu prin ce firesc, nu am mai regretat nici asta.

Privite dintr-o anumită perspectivă, chiar eu aş putea zice că am făcut o mulţime de greşeli regretabile. Însă viaţa mea n-a fost întotdeauna un răspuns la o întrebare, o reacţie la mediul înconjurător, n-a fost o lecţie de învăţat. Am lăsat fiecare clipă să se prefacă într-un firicel de nisip cu care vântul destinului a sculptat pe „columna” vieţii mele o poveste. O poveste numai pentru mine însămi.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 15 voturi
Încarc...
 24 iunie 2010

Despre copilărie

Silvia VeleaN-am multe amintiri din copilărie, n-aş putea să relatez o întâmplare întreagă din acele vremuri. Doar străfulgerări de memorie: o rochiţă albă cu un fluture roşu brodat pe piept, primele patine cu rotile portocalii, gustul unor piersici mari, un dop de sticlă albastră la care cântam ca într-un microfon, papucii din plastic cu tocuri din cârlige de lemn, „sari-urile” confecţionate din cearceafuri imprimate, un zarzăr înflorit, între crengile căruia îmi făcusem cuib, linia de cale ferată, goana după şopârle, centrala termică, pe care o transformasem într-o corabie prinsă de furtună în largul mării, abundenţa de banane şi portocale pe care mama ni le aducea la spital, mie şi fratelui meu mai mare, serile în care stăteam cu nasul lipit de geam, privind trenurile şi luminile din gară, o minge de volei, capul spart, căciuliţa roşie cu canafi, pe care am purtat-o toată vara peste bandaje, întrebarea mea adresată de după gratiile de la geam lucrătorilor de la telefoane: „N-o vedeţi pe mama mea venind de la serviciu?”, întrebarea lor: „Cum arată mama ta?” şi singurul meu răspuns, indiferent de anotimp: „Este îmbrăcată într-un pardesiu negru şi are o băscuţă albă pe cap.”…

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 11 voturi
Încarc...
 17 iunie 2010

Despre nostalgii

Silvia VeleaÎmi amintesc că odată fusesem singura persoană din bloc care ieşise afară ca să vadă o eclipsă de lună. Ceva liniştit şi măreţ se întâmpla între aceste două lumi şi nimănui nu părea să-i pese. Am privit intens acel glob ocular care-şi întorcea, parcă, cristalinul de la mine şi m-a năpădit tristeţea; acea tristeţe a lucrurilor frumoase care mi se întâmplă ca prin vis şi pe care cea mai adâncă înţelepciune a sufletului îmi spune să nu le cer, să nu le opresc, să nu le ating…

„A alege un mod de viaţă înseamnă, de fapt, a alege nostalgia cu care poţi trăi”, citeam undeva. Şi te gândeşti că alegerea în sine este un act de voinţă, conştient, dar nostalgiile apar mult mai târziu. Nu tu alegi între ele, cumva ele te aleg pe tine. Sunt asemeni unor amintiri dintr-o altă viaţă, a unor vise stranii, pe care le-ai pierdut fără să fi ştiut. Sunt asemeni unor îmbrăţişări scufundate într-un ocean albastru, în care fiecare mişcare înspre tine însuţi devine o fâlfâire fluidă de aripi.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 4 voturi
Încarc...
 3 iunie 2010

Despre dragostea de mamă

Silvia VeleaÎntr-o dimineaţă, cu mult timp în urmă, o cunoştinţă mi-a arătat cu mândrie noua ei poşetă şi a început să-mi povestească, cu mândrie şi mai mare, cum a obţinut-o. Poşeta aceea şi-o cumpărase mama ei pentru sine, însă fata, văzând-o cât e de frumoasă, i-a smuls-o din mâini, dimpreună cu vorbele: „Ce-ţi trebuie ţie poşetă aşa frumoasă? Tu eşti babă, las’ că-ţi cumpăr eu alta, mai ieftină.” Mi s-a strâns inima şi primul impuls a fost să-i atrag atenţia asupra despotismului ei, însă mi-am amintit de momentele în care eu însămi îi spuneam mamei mele să nu se mai lase tratată astfel de către copiii ei, iar ea îmi zâmbea duios: „Lasă, mamă, voi să fiţi fericiţi, că mie ce-mi mai trebuie?” Era o luptă pierdută din start. Ea însăşi consimţea să facă parte din jocul ăsta despotic care are loc de nenumărate generaţii între părinţi şi copii.

Pe vremea aceea nu eram mamă, aşadar n-am îndrăznit să contrazic sentimentele unei mame pentru copilul ei, însă puteam vorbi despre un alt sentiment, care mi se părea de-a dreptul uluitor: acela în care dragostea unei fiice pentru mama ei creşte într-o asemenea măsură, încât acoperă trupul descrescând pe an ce trece al mamei, învelindu-l în propriile sale braţe şi absorbindu-l în propriul său pântec. Acea dragoste în care simţi că devii mama mamei tale.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 12 voturi
Încarc...


Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

mai 2024
L Ma Mi J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Arhiva

Categorii

Meta

Fani pe Facebook

Cele mai recente comentarii