Nu mai viscoleşte. Încă din zori, vântul şi-a domolit piruetele, dând drumul ninsorii din braţele sale vijelioase, cu graţia unei balerine care încheie ultimul dans. Pe geam nu mai văd decât o ninsoare blândă, ca un umblet de îngeri prin cer în ajun de Crăciun. O cernere de lumină, într-o tăcere atât de adâncă, încât aud în suflet aşternerea fulgilor peste pământul adormit. Niciun om pe stradă încă. Nicio maşină. Văd zăpada răscolită de pluguri, căreia liniştea acestei dimineţi dumnezeieşti încearcă naiv să-i aline rănile.

În curând o să apară şi primul om. Şi prima maşină. Prima lopată se va împlânta în trupul cald încă al zăpezii. La fereastra dinspre nord, cea care dă spre oraş, viaţa începe, cu încăpăţânarea nepăsătoare a oamenilor de a trăi în afara naturii. Curge prin arterele pline de muşuroaie ale oraşului, la fel ca în oricare anotimp, cu grabă, fără oprelişti, fără să privească în sus la ninsoarea ce cade la fel de milenii, anacronică şi egală, peste lume.

22 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
6 comentarii »

Sunt zile în care, între răpăitul ploii pe frunze şi secundarul ceasului de perete, las viaţa să treacă cum vrea ea.

Nu vreau s-o văd, s-o pipăi, s-o gust sau s-o miros, nu vreau să ştiu ce cară cu ea dinspre ceas înspre geamurile în care bate ploaia. O simt doar trecând prin faţa mea, ca o femeie prin faţa unui bărbat orb. Nu vreau să ştiu nici cum arată, nici mersul nu vreau să i-l ghicesc şi-mi ţin răsuflarea ca să nu-i inspir din greşeală parfumul. Nu vreau decât să se ducă, ca şi când ar fi ultima femeie care mai are să-mi treacă pe dinainte.

Sufletul meu tânjeşte după ceva mai puţin amăgitor, ceva care piere şi renaşte în mod statornic, ceva pe care dorinţele mele să nu simtă imboldul să-l înşface.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »

Într-o seară, înainte de a adormi, soţul meu m-a întrebat pe neaşteptate: „Spune-mi un lucru frumos care ţi s-a întâmplat astăzi”. Am deschis ochii larg în întuneric. Mi-au trecut fulgerător prin minte momente de pe parcursul acelei zile, la serviciu şi acasă, senzaţii percepute, sentimente încercate, cuvinte rostite şi ascultate, atitudini… Le-am răsfoit la repezeală, ca pe paginile unei cărţi în care nu găsesc „cuvântul în stare să mă mişte”.

Nu-mi aminteam nimic frumos, în afara faptului de a-l iubi pe el, amestecat firesc printre gândurile mele de serviciu, printre treburile casnice, printre rândurile cărţii pe care o citeam. Dar el este viu, cuprinzător, oriunde îmi întorc gândul este acolo, într-un fel sau altul. Nu mă pândeşte, nu-mi iese în cale, este cumva în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei mele. Chiar şi în momentele când uit de el, uitarea însăşi devine o amintire despre el. Ştiu în orice clipă ce simte pentru mine, şi asta nu înseamnă că sunt informată asupra a ceea ce simte, înseamnă că simt acelaşi lucru. Îl simt în braţe, în umeri, în stomac, în ficat, în inimă, în picioare, în gânduri, în firele de păr, în privire… Scarlat Demetrescu spune: copilul, înainte de a se naşte, învăluie cu spiritul lui corpul mamei. Aşa îl simt şi eu pe el.

11 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »

Am făcut o dată greşeala de a crede că se poate fugi de lecţiile de viaţă neînvăţate. Numai că, fugind, eşti nevoit să o iei iarăşi de la început, să clădeşti un nou loc sub soare pentru tine, ca, într-o bună zi, să te trezeşti prins în aceeaşi situaţie pe care ai părăsit-o, ca într-o cursă de şoareci. De atunci, nu mai fug. Nici de ceilalţi, nici de mine. Duc bătăliile cu mine însămi acolo unde viaţa mi le impune. Fiindcă, în realitate, nu există alte bătălii în afară de cele cu noi înşine.

Luptele cu ceilalţi sunt asemenea luptelor cu morile de vânt. Cu înfrângeri şi victorii iluzorii, pentru că, în cele din urmă, fiecare pasăre pe limba ei piere. Şi cele mai grele încercări sunt cele care ne atacă amorul propriu. Pentru omul inteligent nu este greu să-şi dea seama cum stau lucrurile, ci să ascundă asta, dacă deconspirarea nu aduce prejudicii sau beneficii decât orgoliului. Înainte îmi reprimam cu greu replicile usturătoare, acum nici nu-mi mai vin, aşa cum nu-i vin unui om paşnic gânduri de război.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »

Trăim într-o lume plină de sunete. Mai bine zis, trăim într-o lume plină de semnificaţii date sunetelor pe care mintea le recunoaşte sau le poate asocia. Aceste semnificaţii au creat reflexe atât de adânci în firea noastră, încât aproape că nu mai putem reacţiona altcumva, decât în raport cu ele, fără să simţim că ne sunt afectate anumite funcţii psihice. De fapt, noi nici nu auzim sunetele, ci răspunsul psihologic pe care îl dăm la producerea lor.

Sirena unei ambulanţe nu emite pur şi simplu unde sonore, ci valuri concentrice de nelinişte, pe care le lăsăm să se strângă în jurul sufletului, ca un laţ. Zbârnâitul soneriei e un arc care ne propulsează către uşa de la intrare – e sunetul curiozităţii sau al bucuriei de a întâmpina oaspeţi. Clinchetele clopoţeilor se prefac în fulgi de zăpadă – e sunetul sărbătorilor de iarnă. Răpăitul ploii pe geam e sunetul vremii mohorâte. Toate ne induc o stare anume, o predispoziţie, care la rândul ei dă naştere unui proces complex de corelaţie…

9 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »

Sunt oameni alături de care îţi trăieşti viaţa ca şi când ai citi o carte. Conversaţiile cu ei sunt asemenea scrierii unui poem. Niciun cuvânt pe care îl spui sau ţi se spune nu se pierde în rumoarea gălbuie a lumii, ci se aşterne frumos pe o pagină albă şi se rânduieşte în viaţa ta…

Dincolo de avertismentul biblic, anume că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit, dincolo de teoria lui Swift, cum că vorbirea ne afectează capacitatea pulmonară, dincolo de puterea mai mică sau mai mare a cuvintelor, dincolo de orice valoare acordată, dincolo chiar de informaţia utilă pe care o reprezintă, nu pot să nu stau şi să mă minunez de obiceiul oamenilor de a pălăvrăgi despre viaţa lor.

Despre isprăvile copiilor, despre târguielile de la piaţă, preferinţele lor meschine, obiceiuri domestice, întâmplări zilnice atât de mărunte şi amintiri fără nici o noimă pentru altcineva decât ei înşişi, încât, fără să vreau, îmi vine în minte imaginea unui strop de apă lovind o ciupercă otrăvitoare.

9 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »