Despre sunete
Trăim într-o lume plină de sunete. Mai bine zis, trăim într-o lume plină de semnificaţii date sunetelor pe care mintea le recunoaşte sau le poate asocia. Aceste semnificaţii au creat reflexe atât de adânci în firea noastră, încât aproape că nu mai putem reacţiona altcumva, decât în raport cu ele, fără să simţim că ne sunt afectate anumite funcţii psihice. De fapt, noi nici nu auzim sunetele, ci răspunsul psihologic pe care îl dăm la producerea lor.
Sirena unei ambulanţe nu emite pur şi simplu unde sonore, ci valuri concentrice de nelinişte, pe care le lăsăm să se strângă în jurul sufletului, ca un laţ. Zbârnâitul soneriei e un arc care ne propulsează către uşa de la intrare – e sunetul curiozităţii sau al bucuriei de a întâmpina oaspeţi. Clinchetele clopoţeilor se prefac în fulgi de zăpadă – e sunetul sărbătorilor de iarnă. Răpăitul ploii pe geam e sunetul vremii mohorâte. Toate ne induc o stare anume, o predispoziţie, care la rândul ei dă naştere unui proces complex de corelaţie…
Toată viaţa noastră este compusă din această reţea fină de răspunsuri condiţionate, numită experienţă, uitând că experienţa este o acţiune de cunoaştere, nu o repetare la infinit a aceloraşi tipare comportamentale, a aceloraşi percepţii, aşa cum cadavrul unui om bătrân nu poate fi socotit rezultatul experienţei vieţii sale. Dacă atunci când sună telefonul, poţi să-ţi înfrângi impulsul de a ridica receptorul (dacă e iubitul meu? dacă e mama şi are nevoie de ajutor? dacă e un prieten pe care nu l-am auzit de mult? dacă mă sună de la serviciu?) şi asculţi pur şi simplu sunetul, simţindu-i vibraţia în toată fiinţa, atunci, numai atunci poţi auzi sunetul liniştii, al păcii interioare, înflorind la suprafaţa conştiinţei, ca un nufăr alb pe o apă întunecată.
Eseu de Silvia Velea
9 voturi
Încarc...