Despre pălăvrăgeală
Sunt oameni alături de care îţi trăieşti viaţa ca şi când ai citi o carte. Conversaţiile cu ei sunt asemenea scrierii unui poem. Niciun cuvânt pe care îl spui sau ţi se spune nu se pierde în rumoarea gălbuie a lumii, ci se aşterne frumos pe o pagină albă şi se rânduieşte în viaţa ta…
Dincolo de avertismentul biblic, anume că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit, dincolo de teoria lui Swift, cum că vorbirea ne afectează capacitatea pulmonară, dincolo de puterea mai mică sau mai mare a cuvintelor, dincolo de orice valoare acordată, dincolo chiar de informaţia utilă pe care o reprezintă, nu pot să nu stau şi să mă minunez de obiceiul oamenilor de a pălăvrăgi despre viaţa lor.
Despre isprăvile copiilor, despre târguielile de la piaţă, preferinţele lor meschine, obiceiuri domestice, întâmplări zilnice atât de mărunte şi amintiri fără nici o noimă pentru altcineva decât ei înşişi, încât, fără să vreau, îmi vine în minte imaginea unui strop de apă lovind o ciupercă otrăvitoare.
Văd totul cu perfecţiunea unei derulări stroboscopice: picătura cade, sporangii îşi deschid gurile, azvârlind în afară încărcătura lor infestantă. O zbatere naucă de aripi cenuşii în jurul ochilor si a tâmplelor, exuvii expandate, invizibile celule epiteliale moarte, momente unice de viaţă personală fărâmiţate între dinţi şi suflate pe gură, în faţa unui auditoriu căruia vorbele îi vor intra pe o ureche şi-i vor ieşi pe cealaltă, scuturându-se de polenul amintirilor tale aşa cum şi-ar scutura mătreaţa de pe umerii hainei.
Zgomot de tacâmuri lovind nerăbdător în farfurii de faianţă, râsete ca nişte clopoţei care anunţă recreaţia, pocnete seci de dopuri scoase. Şi, dintr-o dată, tăcere… O tăcere care înghite orice sunet, până şi pe cel al respiraţiei. O tăcere goală, în care doar simţi vibraţia viscerală a neliniştii. O sincopă scurtă şi apoi aripile uriaşe ale morii de vânt încep iarăşi a se învârti…
9 voturi
Încarc...