Despre mesageri
Pământul este rotund. Cred că şi viaţa noastră e rotundă, într-un fel confuz, deoarece ne tot scoate în cale, oricât de departe am merge, oameni, lucruri, situaţii care ne întorc în timp şi ne silesc să retrăim sentimentele netrăite până la capăt, să înfăptuim lucrurile pe care le-am abandonat cândva, să reacţionăm corect în situaţiile în care altădată am greşit. Sunt ca nişte procese în retrospectivă, pierdute iniţial, şi pe care destinul ne dă cumva şansa să le evaluăm mai bine şi, poate, să le câştigăm. Altfel nu-mi explic de ce apar în viaţa mea oameni care seamănă izbitor fizic şi temperamental cu alţi oameni care mi-au marcat într-un fel sau altul existenţa, determinându-mă să am faţă de ei reacţii iraţionale şi greu de înţeles. Dacă visele spun ceva despre neîmpliniri, despre căutările lăuntrice, despre eşecuri şi dorinţe nemărturisite; dacă ne-am închis rănile fără să le fi curăţat îndeajuns, pentru a se putea vindeca, şi dacă ignorăm aceste mesaje care povestesc despre noi înşine, atunci viaţa ne scoate în cale mesageri.
Să zicem că am fost îndrăgostiţi de cineva şi am ales să fugim de propria noastră dragoste, acum trebuie să-i înfruntăm amintirea întruchipată de mesager, într-un cu totul alt context, în care fuga nu mai are niciun sens. Dacă am fost iubiţi de cineva, acea iubire va lua chipul altui om, dar ai cărui ochi îi vom recunoaşte în trăsăturile străinului. Faţă de unii am greşit sau am greşit faţă de noi înşine în relaţie cu ei, iar neîmpăcarea lor (sau poate chiar a noastră) ne urmăreşte; alţii ne trimit peste timp nostalgia împăcării, fiind asemenea unor fluturări suave de mână pe peronul unei gări. Sunt amintiri gingaşe a ceea ce am fost, a ceea ce ni s-a dăruit, a frumuseţii pe care nu ne-o mai recunoaştem…
E tulburător şi confuz sentimentul că ne-am rătăcit pe propriile noastre urme din trecut, într-un peisaj reflectat, în care nimic nu este ceea ce pare. E tulburător şi riscant să spargi oglinzile în care nu vrei să te vezi, fiindcă dincolo de ele, adeseori, te poate înghiţi bezna unor nelămuriri şi mai mari. Oricât de steril şi istovitor ar părea, e mai folositor să priveşti cu atenţie în acele umbre reflectate ale fiinţei tale, fiindcă undeva, într-un colţ, ai putea zări drumul care te va scoate din capcana iluziilor.
Eseu de Silvia Velea
10 voturi
Încarc...