Cu mai mult timp în urmă am fost întrebată ce cred despre autoportret. La vremea când mi s-a cerut părerea tocmai terminasem de citit „Autoportret într-o oglindă spartă”, a lui Octavian Paler. Pură coincidenţă sau „conspiraţie cosmică”, propunerea a venit peste frământarea care mi s-a născut atunci în suflet: ce este un autoportret? Cum se naşte el în literatură, pictură sau fotografie? Care sunt izvoarele sale? Şi, mai ales, care este scopul lui? Nu aveam răspunsuri şi nici nu mi-a plăcut vreodată să grăbesc înţelegerea lucrurilor. Pesemne că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, altfel nu ni s-ar fi dat pilda smochinului neroditor.
Sigur e că nu m-aş mai fi gândit la asta, dacă n-aş fi primit într-o zi vizita neaşteptată a unei prietene din alt oraş. Prima vizită în unsprezece ani de când ne cunoşteam. Şi dacă a doua zi n-aş fi realizat că am pierdut ocazia de a face fotografii împreună, la mine acasă. Cum am putut să uit? Am avut grijă să imortalizez momente mai puţin importante din viaţa mea şi l-am ratat chiar pe acela care aş fi vrut să-mi rămână în album. Însă această „scăpare” m-a ajutat să înţeleg rostul şi natura tututror autoportretelor pe care mi le-am făcut de-a lungul vieţii. Nu întru nemurire, cum am crezut, nu întru admiraţie şi iubire de sine, chiar dacă privesc mai ales imaginea mea în fotografii, ci pentru a primi de la acele umbre mărturia propriei mele vieţi. Dar, în mod paradoxal, cu cât le privesc mai mult, cu atât mă regăsesc mai puţin în ele, nerezistând sentimentului unei vieţi duble, cumva străine una de cealaltă, dar care se împletesc şi se influenţează profund. Sau poate, la fel ca în mitul lui Perseu şi Meduza, nu-mi pot privi propria realitate în faţă fără să fiu împietrită. Am nevoie de un scut de bronz, de un reflex, de o viziune indirectă…

8 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »

În dragoste, lucrurile nu se petrec ca în desene animate. După ce ai fost dat de pământ, nu te poţi dezlipi de pardoseală şi să continui să produci gaguri. Teama, până la un anumit punct este şi firească, şi benefică, în măsura în care nu depăşeste graniţele prudenţei, ale bunului-simţ, ale lucidităţii şi ale observaţiei judicioase.

Cu toate astea, citind mai demult cartea unui psiholog, „Inocenţă şi închipuire”, în care multe din aşa-zisele „mituri ale iubirii” sunt demolate cu simţ de răspundere, am înţeles o dată mai mult că iubirea este paradoxală şi chiar scandaloasă în felul ei. Are propriile ei legi, se duce unde vrea ea şi la cine vrea ea, altfel ne-am îndrăgosti numai de oamenii potriviţi şi nu ne-am mai izbi orbeşte unii de alţii. Oricât de pregătit crezi că eşti, întotdeauna te ia prin surprindere, ca şi când ţi s-ar întâmpla pentru prima dată. De aceea poate îţi vine să spui că este bizară, nefirească, iraţională, pentru că, dintr-odată, simţi în tine pământuri aride, neudate de lacrimile niciunei femei sau ale niciunui bărbat, nemuncite şi necultivate de mâinile niciunei femei sau ale niciunui bărbat. Pământuri care n-au cunoscut nici ploile blânde de primăvară, nici furtunile verii.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Dragoste, Eseuri
2 comentarii »

Nu fără temei se spune că trupul nostru se pătrunde, pe măsură ce trăim, de miresmele sau miasmele sufletului şi ale personalităţii noastre, devenind în timp personificarea a ceea ce gândim şi simţim de fapt. Cu ani în urmă, făcusem o pasiune din a potrivi elementele de temperament, caracter sau predispoziţiile sufleteşti ale diferiţilor oameni pe care îi cunoşteam cu anumite trăsături fizice ale lor, fără să obţin reguli pe care să le fi putut explica sau măcar înţelege raţional. Era mai degrabă un exerciţiu de agerime a privirii, prin care încercam să surprind impresiile acestora însufleţind trecător şi iute anumiţi muşchi ai corpului sau ai feţei. Uneori, era la fel de dificil ca şi a urmări mişcarea vântului într-un lan de grâu. Însă îmi dezvoltasem atât de mult intuiţia, încât ajunsesem să presimt rictusul, coborârea pleoapelor, zâmbetul subţire şi rece, dilatarea pupilelor de încântare. Să le prevăd reacţiile în cele mai mici detalii, în cele mai diverse împrejurări, ca şi când ar fi fost nişte marionete al căror spectacol îl învăţasem pe dinafară. Mă orientam destul de bine pe harta desenată în cele mai fine tuşe şi nuanţate culori a labirintului lor psihologic, devenindu-mi cunoscute ieşirile, fundăturile, grădinile cu păsări cântătoare sau ruinele fumegânde ale teritoriilor aflate în război. Apoi, simpla aruncare a privirii asupra chipului şi a trupului unui om, îmi arăta în linii esenţiale cu cine am de-a face.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »

Câţi dintre noi n-am trăit la un moment dat, într-o relaţie sau în mai multe relaţii, impresia că nu suntem înţeleşi? Câţi dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viaţă sau pur şi simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, că unul vede şi celălalt e orb? Şi astfel, încercând să ne facem înţeleşi pentru celălalt, am devenit confuzi pentru noi înşine. N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept şi clar al simţirii de sine, ci ne-am angajat să străbatem toate meandrele şi hăţisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipă în mărăcinii personalităţii lui câte puţin din mesajul nostru şi din noi înşine, ca să ne trezim prinşi, în cele din urmă, într-o capcană a comunicării.

Un răspuns pe care-l dai trebuie să exprime ceea ce înţelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate să înţeleagă sau să creadă altcineva. Un răspuns pe care-l dai trebuie să fie o lămurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
3 comentarii »

Odată am auzit pe cineva spunând că posesia nu există în realitate, este o iluzie. Dar o iluzie necesară pentru stabilirea unui tip de ordine relaţională. Adică un soi de prosteală general acceptată, o convenţie, o convenienţă. Însă, ca orice iluzie, ea poate da naştere altor iluzii complementare (dacă accepţi una, de ce nu ai accepta-o şi pe a doua?), cum ar fi legile constituţionale, respectiv pedepsirea celui care fură. Şi în numele unei iluzii, ne comportăm în realitate contrar învăţăturilor lui Hristos, care zic: „Dacă un om te sileşte să mergi cu el o milă de drum, tu să mergi două”, „Dacă un om îţi fură haina, tu dă-i şi cămaşa” sau „Ce valoare are un lucru care poate fi furat?”.

Nu pledez pentru hoţie, încerc să arăt că orice conduită, orice sistem de referinţă care se bazează pe o iluzie este fals(ă) în fond. Şi că iluzia căreia îi dai drept de viaţă va căuta să te înrobească. E în natura iluziilor să facă asta. Se zice că numai cinstea şi adevărul te pot elibera. Prin asta înţeleg că adevărul şi iluzia nu pot coexista. Când una începe, cealaltă se termină. Să-mi fi scăpat oare din vedere ideea de compromis?

3 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »

Nu sunt o persoană sportivă. Performanţele fizice, de orice fel, nu mi-au dat niciodată satisfacţii, şi cu toate astea, în şcoala primară, am avut o profesoară de educaţie fizică care m-a îndrumat spre o carieră sportivă, propunându-mă unui club din oraş, pentru lotul de juniori la atletism. La scurt timp după începerea antrenamentelor, scoteam cel mai bun timp la alergarea de viteză, aveam cea mai bună săritură în înălţime şi nu dărâmam niciun gard la alergarea cu obstacole.

Lucru ciudat, care mă tulbura, era faptul că nu-mi plăceau competiţiile. Şi cu cât nu-mi plăceau mai tare, cu atât mai mult mă străduiam să le câştig, chiar şi atunci când strădania depăşea clar puterile mele naturale. Ştiam cumva că această nevoie de a câştiga se trăgea dintr-un fel de „spaimă ontologică”, din convingerea că eu existam doar pentru că din miliardele de spermatozoizi care intraseră în cursa pentru viaţă, cel care avea să-mi dea mie fiinţă fusese cel mai rapid. Şi nu mă îndoiam că din altă celulă sexuală s-ar fi născut o altă persoană, diferită de mine, o altă „soră” sau un alt „frate”, dar nu eu.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »