Despre competiţie
Nu sunt o persoană sportivă. Performanţele fizice, de orice fel, nu mi-au dat niciodată satisfacţii, şi cu toate astea, în şcoala primară, am avut o profesoară de educaţie fizică care m-a îndrumat spre o carieră sportivă, propunându-mă unui club din oraş, pentru lotul de juniori la atletism. La scurt timp după începerea antrenamentelor, scoteam cel mai bun timp la alergarea de viteză, aveam cea mai bună săritură în înălţime şi nu dărâmam niciun gard la alergarea cu obstacole.
Lucru ciudat, care mă tulbura, era faptul că nu-mi plăceau competiţiile. Şi cu cât nu-mi plăceau mai tare, cu atât mai mult mă străduiam să le câştig, chiar şi atunci când strădania depăşea clar puterile mele naturale. Ştiam cumva că această nevoie de a câştiga se trăgea dintr-un fel de „spaimă ontologică”, din convingerea că eu existam doar pentru că din miliardele de spermatozoizi care intraseră în cursa pentru viaţă, cel care avea să-mi dea mie fiinţă fusese cel mai rapid. Şi nu mă îndoiam că din altă celulă sexuală s-ar fi născut o altă persoană, diferită de mine, o altă „soră” sau un alt „frate”, dar nu eu.
Toată adolescenţa am fost chinuită de această descoperire, a unicei mele şanse la existenţă, şi de neputinţa de a profita la maximum de ea, excelând în toate, fiindcă mă vedeam în multe privinţe „depăşită” de oameni mai bine înzestraţi din punct de vedere fizic şi intelectual. Şi fiecare eşec, fiecare înfrângere, simţeam că mă „aneantizează” puţin câte puţin. Nu puteam să mă dau bătută, aşa că în fiecare zi mă aşezam la o nouă linie de start şi începeam să alerg nebuneşte, fără să ştiu încotro mă îndrept, fără să-mi pese cât de departe este linia de sosire…
A trecut ceva vreme de când am început să iau viaţa „la pas”, privind cu detaşare norul de praf pe care cavalcada acestei lumi îl ridică în urma ei. Chiar dacă viaţa mea e pură întâmplare, chiar dacă e un premiu câştigat la un concurs de sprint, chiar dacă e nimic pentru lume, chiar dacă e totul pentru mine, chiar dacă e o scânteie de lumină divină, nemuritoare, care doar lasă pe pământ umbra a mii de trupuri, încă mai cred că viaţa este o şansă unică. Aceea de a trăi pur şi simplu.
Eseu de Silvia Velea
3 voturi
Încarc...