15 aprilie 2010

Despre amintiri

Silvia VeleaCu mai mult timp în urmă am fost întrebată ce cred despre autoportret. La vremea când mi s-a cerut părerea tocmai terminasem de citit „Autoportret într-o oglindă spartă”, a lui Octavian Paler. Pură coincidenţă sau „conspiraţie cosmică”, propunerea a venit peste frământarea care mi s-a născut atunci în suflet: ce este un autoportret? Cum se naşte el în literatură, pictură sau fotografie? Care sunt izvoarele sale? Şi, mai ales, care este scopul lui? Nu aveam răspunsuri şi nici nu mi-a plăcut vreodată să grăbesc înţelegerea lucrurilor. Pesemne că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, altfel nu ni s-ar fi dat pilda smochinului neroditor.
Sigur e că nu m-aş mai fi gândit la asta, dacă n-aş fi primit într-o zi vizita neaşteptată a unei prietene din alt oraş. Prima vizită în unsprezece ani de când ne cunoşteam. Şi dacă a doua zi n-aş fi realizat că am pierdut ocazia de a face fotografii împreună, la mine acasă. Cum am putut să uit? Am avut grijă să imortalizez momente mai puţin importante din viaţa mea şi l-am ratat chiar pe acela care aş fi vrut să-mi rămână în album. Însă această „scăpare” m-a ajutat să înţeleg rostul şi natura tututror autoportretelor pe care mi le-am făcut de-a lungul vieţii. Nu întru nemurire, cum am crezut, nu întru admiraţie şi iubire de sine, chiar dacă privesc mai ales imaginea mea în fotografii, ci pentru a primi de la acele umbre mărturia propriei mele vieţi. Dar, în mod paradoxal, cu cât le privesc mai mult, cu atât mă regăsesc mai puţin în ele, nerezistând sentimentului unei vieţi duble, cumva străine una de cealaltă, dar care se împletesc şi se influenţează profund. Sau poate, la fel ca în mitul lui Perseu şi Meduza, nu-mi pot privi propria realitate în faţă fără să fiu împietrită. Am nevoie de un scut de bronz, de un reflex, de o viziune indirectă…

Ceea ce ştiu este că, adeseori, păcălită de aceste false păstrătoare de amintiri, care sunt fotografiile, le-am girat cu speranţa smintită de a păstra momentele vieţii, necontrafăcute de memorie, ratând însăşi trăirea deplină a unicităţii lor. Pentru că mi-a fost imposibil după aceea să mi le amintesc altfel decât le vedeam pe hârtie, povestite ca într-o bandă desenată. Însă, trebuie să recunosc, pe unele mi-a fost mai uşor să le trăiesc „la mâna a doua”, fiindcă nu întotdeauna am vrut să fiu acolo unde eram, nu întotdeauna am simţit ceea ce „pozam” că simt. Dar, după ce mi-am uitat adevăratele sentimente, le-am adoptat sincer pe cele fotografiate, lăsându-le să umple golurile din memoria mea.

După această întâmplare, am luat albumul cu fotografii şi l-am răsfoit. Cu surprindere, mi-am dat seama că nu doresc să mă întorc în trecut. Iubesc fotografiile, însă pentru mine au foarte mult din atracţia pentru clădirile vechi. Îmi place să le dau târcoale pe dinafară, dar nu să trăiesc acolo. Am nevoie de aer şi soare, de zile neîncepute şi vise nevisate. În memorie, chiar şi suferinţele se subtilizează, se amestecă asemenea esenţei de migdale amare în dulceaţa uitării, dând vieţii un gust nou şi bun. Amintirile, ca şi autoportretele, pe care le prefer nu sunt acelea care rămân nemuritoare, ci acelea care se metamorfozează continuu.

Eseu de Silvia Velea

SlabAcceptabilOKBunExcelent 8 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook