11 martie 2010

Despre cunoaştere

Silvia VeleaNu fără temei se spune că trupul nostru se pătrunde, pe măsură ce trăim, de miresmele sau miasmele sufletului şi ale personalităţii noastre, devenind în timp personificarea a ceea ce gândim şi simţim de fapt. Cu ani în urmă, făcusem o pasiune din a potrivi elementele de temperament, caracter sau predispoziţiile sufleteşti ale diferiţilor oameni pe care îi cunoşteam cu anumite trăsături fizice ale lor, fără să obţin reguli pe care să le fi putut explica sau măcar înţelege raţional. Era mai degrabă un exerciţiu de agerime a privirii, prin care încercam să surprind impresiile acestora însufleţind trecător şi iute anumiţi muşchi ai corpului sau ai feţei. Uneori, era la fel de dificil ca şi a urmări mişcarea vântului într-un lan de grâu. Însă îmi dezvoltasem atât de mult intuiţia, încât ajunsesem să presimt rictusul, coborârea pleoapelor, zâmbetul subţire şi rece, dilatarea pupilelor de încântare. Să le prevăd reacţiile în cele mai mici detalii, în cele mai diverse împrejurări, ca şi când ar fi fost nişte marionete al căror spectacol îl învăţasem pe dinafară. Mă orientam destul de bine pe harta desenată în cele mai fine tuşe şi nuanţate culori a labirintului lor psihologic, devenindu-mi cunoscute ieşirile, fundăturile, grădinile cu păsări cântătoare sau ruinele fumegânde ale teritoriilor aflate în război. Apoi, simpla aruncare a privirii asupra chipului şi a trupului unui om, îmi arăta în linii esenţiale cu cine am de-a face.

Numai că, sentimentul care nu-mi dădea pace era acela că nu reuşeam să-i cunosc cu adevărat. Era ca şi când aş fi intrat în atelierul unui creator de măşti, ştiam fiecare mască şi pe faţă şi pe dos, dar nu-l vedeam pe creator. Fiindcă ceea ce mă fascinează şi acum la oameni este acel prag dincolo de care urâţenia şi frumuseţea lor se sublimează în ceva imposibil de cunoscut, imposibil de surprins, asemeni unei găuri negre în care orice idee este absorbită şi spulberată ca o grămăjoară de polen. Este tot o intuiţie, dar de o natură superioară, nu o cunoaştere a minţii de către altă minte, a unui suflet de către alt suflet, ci a unei frumuseţi de către altă frumuseţe. Dacă am noroc şi răbdare, vine un moment în care reuşesc să scap din labirintul celuilalt, să trec dincolo de el precum a trecut Hristos printre străjerii adormiţi. Tot nu pot să spun că aflu adevărul despre celălalt, ci doar bucuria fără margini a unui moment de pace interioară, de comuniune, de parcă Dumnezeu ar trece prin noi înşine, înşirându-ne ca pe două mărgele pe şiragul nesfârşit al paşilor Săi.

Eseu de Silvia Velea

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook