Despre posesie
Odată am auzit pe cineva spunând că posesia nu există în realitate, este o iluzie. Dar o iluzie necesară pentru stabilirea unui tip de ordine relaţională. Adică un soi de prosteală general acceptată, o convenţie, o convenienţă. Însă, ca orice iluzie, ea poate da naştere altor iluzii complementare (dacă accepţi una, de ce nu ai accepta-o şi pe a doua?), cum ar fi legile constituţionale, respectiv pedepsirea celui care fură. Şi în numele unei iluzii, ne comportăm în realitate contrar învăţăturilor lui Hristos, care zic: „Dacă un om te sileşte să mergi cu el o milă de drum, tu să mergi două”, „Dacă un om îţi fură haina, tu dă-i şi cămaşa” sau „Ce valoare are un lucru care poate fi furat?”.
Nu pledez pentru hoţie, încerc să arăt că orice conduită, orice sistem de referinţă care se bazează pe o iluzie este fals(ă) în fond. Şi că iluzia căreia îi dai drept de viaţă va căuta să te înrobească. E în natura iluziilor să facă asta. Se zice că numai cinstea şi adevărul te pot elibera. Prin asta înţeleg că adevărul şi iluzia nu pot coexista. Când una începe, cealaltă se termină. Să-mi fi scăpat oare din vedere ideea de compromis?
Nu discut dacă posesia în sine, sub diferitele ei aspecte, este bună sau nu. Rele sunt doar sentimentele care iau nastere faţă de posesiunile noastre. În cazul obiectelor devin chiar periculoase, dacă dorinţa de a poseda acele obiecte depăşeşte nevoia de a le utiliza. Iar în cazul oamenilor, se poate vorbi cel mult de parteneriat, care n-are nicio legătură cu posesia. Posesia nu se poate baza pe parteneriat şi nici parteneriatul pe posesie, este o contradicţie în termeni.
Vă provoc să nu trataţi ceea ce aveţi ca pe cel mai drag prieten, fiindcă cei mai mulţi dintre noi (fără să fim conştienţi de asta, desigur) nutrim dorinţe de posesie faţă de prietenii noştri. Trataţi totul că pe ceva împrumutat de la prietenul vostru cel mai drag. Ceva ce trebuie restituit în bună stare, împreună cu mulţumirea şi recunoştinţa voastră.
Eseu de Silvia Velea
3 voturi
Încarc...