În dragoste, lucrurile nu se petrec ca în desene animate. După ce ai fost dat de pământ, nu te poţi dezlipi de pardoseală şi să continui să produci gaguri. Teama, până la un anumit punct este şi firească, şi benefică, în măsura în care nu depăşeste graniţele prudenţei, ale bunului-simţ, ale lucidităţii şi ale observaţiei judicioase.

Cu toate astea, citind mai demult cartea unui psiholog, „Inocenţă şi închipuire”, în care multe din aşa-zisele „mituri ale iubirii” sunt demolate cu simţ de răspundere, am înţeles o dată mai mult că iubirea este paradoxală şi chiar scandaloasă în felul ei. Are propriile ei legi, se duce unde vrea ea şi la cine vrea ea, altfel ne-am îndrăgosti numai de oamenii potriviţi şi nu ne-am mai izbi orbeşte unii de alţii. Oricât de pregătit crezi că eşti, întotdeauna te ia prin surprindere, ca şi când ţi s-ar întâmpla pentru prima dată. De aceea poate îţi vine să spui că este bizară, nefirească, iraţională, pentru că, dintr-odată, simţi în tine pământuri aride, neudate de lacrimile niciunei femei sau ale niciunui bărbat, nemuncite şi necultivate de mâinile niciunei femei sau ale niciunui bărbat. Pământuri care n-au cunoscut nici ploile blânde de primăvară, nici furtunile verii.

Dragostea are multe feţe. Poţi iubi cu fiecare cuvânt pe care îl spui, cu fiecare insultă, cu fiecare tăietură a lor. Poţi iubi cu fiecare îmbrâncitură. Poţi iubi împotriva voinţei tale, fiindcă o forţă mai mare decât tine te prinde de ceafă şi te îngenunchează, poruncindu-ţi să iubeşti. O să zici, poate, că asta nu este iubire adevărată. De unde să ştiu eu? De unde să ştii tu? Eu ştiu doar că pe mine nimic nu mă poate îngenunchea cu adevărat decât Dumnezeu, care este Dragoste.

Ar fi nu numai simplu, dar şi minunat să constaţi că iubirea există pur şi simplu în tine. Nu-i da nume, nu o lua la întrebări. Tocmai fiindcă te aştepţi ca ea să arate cumva anume, să fie ceva anume, te împiedică să vezi ceea ce este de fapt. Uneori se face simţită printr-o senzaţie intensă, alteori doar prin dorinţa neînţeleasă de a zâmbi cuiva. Câteodată simţi o mie de braţe care te strâng, ca rădăcinile unui copac fermecat, care s-au înfăşurat în jurul tău şi care se hrănesc din carnea şi din sângele tău.
Iar tu accepţi.

Eseu de Silvia Velea

7 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Dragoste, Eseuri
2 comentarii »