Despre dragostea de mamă
Într-o dimineaţă, cu mult timp în urmă, o cunoştinţă mi-a arătat cu mândrie noua ei poşetă şi a început să-mi povestească, cu mândrie şi mai mare, cum a obţinut-o. Poşeta aceea şi-o cumpărase mama ei pentru sine, însă fata, văzând-o cât e de frumoasă, i-a smuls-o din mâini, dimpreună cu vorbele: „Ce-ţi trebuie ţie poşetă aşa frumoasă? Tu eşti babă, las’ că-ţi cumpăr eu alta, mai ieftină.” Mi s-a strâns inima şi primul impuls a fost să-i atrag atenţia asupra despotismului ei, însă mi-am amintit de momentele în care eu însămi îi spuneam mamei mele să nu se mai lase tratată astfel de către copiii ei, iar ea îmi zâmbea duios: „Lasă, mamă, voi să fiţi fericiţi, că mie ce-mi mai trebuie?” Era o luptă pierdută din start. Ea însăşi consimţea să facă parte din jocul ăsta despotic care are loc de nenumărate generaţii între părinţi şi copii.
Pe vremea aceea nu eram mamă, aşadar n-am îndrăznit să contrazic sentimentele unei mame pentru copilul ei, însă puteam vorbi despre un alt sentiment, care mi se părea de-a dreptul uluitor: acela în care dragostea unei fiice pentru mama ei creşte într-o asemenea măsură, încât acoperă trupul descrescând pe an ce trece al mamei, învelindu-l în propriile sale braţe şi absorbindu-l în propriul său pântec. Acea dragoste în care simţi că devii mama mamei tale.
La început e un sentiment confuz, amestecat, care se clarifică încet-încet în sufletul tău, atunci când înţelegi şi accepţi pe deplin să iubeşti, să respecţi, să ocroteşti şi să mulţumeşti miezul de viaţă din care încă te mai hrăneşti sufleteşte. E la fel ca dragostea pentru pământ, pentru acea substanţă neagră care, în sine, nu are nicio frumuseţe, însă e izvorul întregii frumuseţi a acestei lumi. Din perspectiva acestei dragoste de fiică, dar astăzi şi a dragostei de mamă, îndrăznesc să spun că a-ţi iubi fiul şi fiica înseamnă să-i înveţi în primul rând să te preţuiască ca pe un munte, la frumuseţea, înţelepciunea şi statornicia căruia poţi ajunge numai urcându-l, rănindu-ţi genunchii. Dar ce minunată este îmbrăţisarea largă a cerului, pe care numai mama poate să ţi-o dea!
Eseu de Silvia Velea
12 voturi
Încarc...
Bravo !
Mi-am umplut sufetul de bucurie vazand ca mai sunt si altii care pot considera mama asa cum trebuie , un altar cu jertfa cu tot , la care sa privim cu sfiala , cu grije , sa nu patam nici cu privirea.
Costel Voicilas
Mama este una singură. Ea trebuie respectată şi iubită din tot sufletul.
Iubiţi(te), prieteni(e), amici(e) poţi găsi o mie,
însă mama este de neînlocuit.
Ruşine să le fie celor care îşi dispreţuiesc propria mamă!
cat de adevarat si dureros.Acum dispretul de parinti nu mai sunt cazuri izolate ci conduita in comportamentul de zi cu zi.Televiziunea prin emisiunile lor sa transmita si difuza filme cu subiect de iubire ,recunostinta si multa dragoste.Poate asa educam viitorul.
ce va pricepeti la cuvinte, doamna!!! am citit comentariile dumneavostra la citatele despre credinta, mai ales la replicile date lui Tyranus (parca asa se numea)! u’re so smart!!!! ps: stiti, parerea mea este ca din moment ce vorbeati despre crdinta in Dumnezeu, se admintea din start ca exista Dumnezeu… ceea ce mi se pare mai important! de obicei se pune intrebarea „crezi in Dumnezeu?” si atunci esti putin pacalit in subcontient, pt k deja se presupune ca el exista… sau a crede in Dumnezeu e acelasi lucru cu a crede in EXISTENTA lui Dumenzeu??! eu imi doresc cel mai mult ca Dumenzeu sa existe! atat! o zi, o saptamana, o luna, o vara, un an….o viata minunata sa aveti!!! pupici
ps: dvs cititi toate comentariile?
Nu, Andreea, nu citesc chiar toate comentariile.
Cât despre Dumnezeu, poţi să crezi că există, dar poţi să nu (te) (în)crezi în El. Aici văd eu diferenţa.