Despre Unu şi infinit
Infinitul mic îl conţine pe cel mare. Infinitul mic nu are nevoie de întindere, el nu cuprinde, ci conţine.
Infinitul mare nu vrea să-şi ştie limitele, ca să nu-şi ştie golul.
Ceea ce e Unu nu poate exista decât în infinitul mic. Unu ca atare e limită şi el închide infinitul mic.
Dar pentru ca infinitul mic să aibă conştiinţă-de-sine ca parte a infinitului mare, el trebuie să fie o închidere care se deschide. Infinitul mic are conştiinţă-de-sine dinafară înăuntru (privindu-se ca realizare a principiului universal). Infinitul mare are conştiinţă-de-sine dinăuntru în afară (extinzându-şi virtual limitele conştientizate de elementele dinăuntrul său).
Infinitul mic ştie că este cuprins, cel mare ştie de cuprindere. De aceea infinitul mic are nevoie de geometrie (pentru a-şi defini condiţia), iar cel mare de Logos (pentru a se rosti). Ca atare, Logosul cuprinde la rândul său geometria. Logosul rosteşte tot ce se rosteşte pe sine, geometria este doar formală – ea nu rosteşte, ci delimitează.
Omul află despre lumea înconjurătoare prin geometrie şi despre sine prin Logos.
Infinitul mare observă infinitul mic. Acesta fiind Unu, pentru ca infinitul mare să-l perceapă ca Unu trebuie să fie şi el la rândul lui Unu.
Tot ceea ce fiinţează se caută pe sine în Univers. Unu nu poate tinde decât spre Unu.
Ca atare: prin Unu comunică şi se definesc infinitul mic şi cel mare.
1 voturi
Încarc...
Deci, daca am inteles bine, Logosul prin Geometrie se deschide spre comunicare. Doar ca in domeniul comunicarii intervine Timpul, si anume: comunicare=On, iar Pauza intre informatii=Off. Iar Off nu poate fi decat Zero!!! Bineinteles ca On poate fi foarte bine chiar Unu, sau „si” Unu.
Si-acuma-i atuncea, vorba filosofului bulgar Stancio Stancev: Intre infinitul mic si infinitul mare nu poate fi o relatie decat numai in prezenta Timpului. In absenta Timpului, atat Logosul cat si Geometria devin defective de sens. Atentie! Nu am afirmat ca nu mai exista!!! Am afirmat doar ca devin defective de sens. Adica, in infinitul mic, la limita, in antimaterie de exemplu, sa zicem 1/n cand n tinde catre infinit, in preajma dragalasului de Zero, totul devine atat de mic ca, „practic”, nimic nu mai are importanta, doar speranta ca Timpul oferit spre contemplatie va aduce o informatie care sa dea sens comunicarii si care sa reanime Logosul si Geometria care incep sa capete iarasi sens. Trebuie doar sa mai precizez de ce am folosit mai sus vorba: „practic”. Importanta se raporteaza la marimea orizonturilor de asteptare luate in consideratie. Pentru un specialist in biochimie, bunaoara, infinitul mic este mult mai mic decat pentru un cioplitor in piatra, tot-asa-de-bine cum infinitul mic al specialistului in biochimie este mult mai mare decat infinitul mic al unui matematician, si asa mai departe. Practic, fiecare dintre acesti specialisti sunt satisfacuti de alte dimensiuni ale infinitului mic. Sau de alte fatete. Si aici ar fi cate ceva de adaugat, dar ne departam de subiect. Oricum am suci-o si-am invarti-o, Spatiul, care include Infiniturile, devine defectiv de sens in absenta Timpului, iar Timpul nu poate fi conceput in absenta Spatiului. Ce sa faci cu Timpul undeva in afara Spatiului? Cine sa-l perceapa si din ce punct? Relativitatea Timpului permite luarea in consideratie a unui Timp Zero. Dar chiar si in Timpul Zero, Spatiul se presupune ca exista, ca punct de plecare apartinand infinitului mare. In antimaterie, Timpul ar trebui sa descreasca de la Unu asimptotic la Zero, cu o valoare unitara infinit mica, care desi sa tinda catre zero sa nupoata fi niciodata zero…