De imagini nedefinite din plasa existenţei mă agăţ cu disperare. Întorc firul ghemului înfăşurat pe părţile rotundului şi caut să intru, în adâncul lui pentru un nou început. Din coduri bine stabilite, tot dintr-un început, caut să găsesc energii în infinitul nostru mic, pentru a răbufni cândva în raze de existenţă-lumină, în care nu există nici început, nici sfârşit şi când nu va mai exista acea atracţie universală, spre interior sau spre exterior, cănd nu va mai fii posibilă o mare prăbuşire sau o mare explozie. În faţa naşterii şi morţii rămân gânditor, apoi ridic întrebări spre firea începutului, întrebând „Creatorul” de rostul existenţei şi dacă aducerea mea, a ta, a noastră în timp, îşi are rostul. Gheara fricii de a nu fi este teribilă, temătoare, ignorată sau uneori acceptată, dar întodeauna cu speranţa existeţei unui dincolo, speranţă subconştientă chiar şi pentru cel mai convins ateu.

Dacă am reuşi să ne coborâm în noi prin provocarea unui autcolaps mental, până la ultima structură fizică a unui neuron, sau dacă am atinge cu ochii minţii capătul universului, poate ne-am da seama că suntem în acelaşi punct de început şi sfârşit, repetabil, dar pe alte dimensiuni de timp de fiecare dată. Prin fiecare început, ca şi prin fiecare sfârşit, putem fi o nouă întoarcere la originea existenţei tuturor lucrurilor, acţiunilor şi faptelor.

Contracţii şi implozii uriaşe nu lasă razele să fie citite de ochii minţii şi atrag trupuri în prăbuşire, de a fi şi a nu fi, raze încătuşate la locul naşterii începutului. Expansiuni spre nemărginire duc stelele vieţii noastre mai departe prin vid, pentru noi virtual. Ciclul se reia mereu ca o obsesie pentru realizarea propriei noastre sculpturi, existenţiale, prin infinitul mic şi mare, modelată de o infinitate de ori în lutul universului, pentru a ne regăsi prin voia Creatorului în Grădina Edenului, din nou cum am fost.

Ne-am născut din picături de lumânări de ceară, a unui univers viu, care vrea să ardă, dar lumina lui rămâne încă lumină, numai până la căderea picăturii în praful iar al inexistenţei, fiecare reluând apoi, de la diferite nivele, un nou drum prin alegere de fiecare dată, a unui nou început. Viul fiecărei clipe trăite prin fiecare din noi, vrea să ajungă lumină, iar fiecare picătură din marea lumină, căzută, produce o nouă naştere, punct infinit de mic în care şi întunericul este reţinut, pentru a da răgaz de odihnă facerii, spre a răbufnii spre existenţă şi a creşte prin viitor cu o şi mai mare forţă.

Lumina este ţinută în întunericul nearderii la fel precum şi întunericul este ţinut de lumina captivă, până la o nouă inversare de orânduieli, puţin înţelese de noi, cei care suntem în afara miezului întunericului şi al luminii, noi fiind doar sclipiri ulterior pe culoarele traiectorilor lor. Secvenţele proprii de existenţă ale fiecăruia din noi, există ca o oportunitate de alegere prin infinitatea de lumi paralele, care plecă din fiecare nod de drum, de “soartă”, în drumul extensiei sau prăbuşirii timpului, care poate lua cu el pe fiecare dintre noi. Lumină fără întuneric nu poate să existe şi nici întuneric fără lumină, căci dualitatea este echilibrul existenţei.

Un el şi o ea, un suflet şi-un nesuflet, o extremitate cotrară celeilalte, un început şi-un sfârşit în nesfârşit, căderea cu înălţarea, materia şi contrara ei, separate sau combinate, ne fac posibilă această existenţă. Unirea lor contribuie la marea creaţie, chiar dacă cu alternaţe aparent distructive sau evolutive. Lumina totală fără o componentă a existenţei întunericului, la niveluri diferite şi a întunericului fără lumină, nu poate încă să existe. Aşa gândesc când aprind fitilul luminii căutării mele, spre tine, o ea opusul meu, căutare întoarsă în timp pentru regăsire de început, pentru ca ceara existenţei opusului să mă ardă prin ochii timpului meu, uitat în trecutul unui anumit început.

Mă străduiesc ca prin forţa convingerii de a fi a existenţei mele, şi-a tale, să rup zăgazurile care separă începuturile lumilor existenţei mele, de începuturile existenţei tale. Coborând sau urcând niveluri prin adăncimi din sfere de conştiinţă existenţială, în colaps sau extensie, caut să ajung acolo la spirala de materie–spaţiu-timp, să ajung prin acel worm-hole la tine. Iau o picătură din ceara universului de lumină, pentru a-mi unge calea firului de timp, nu pentru a aluneca pe toboganul dintre încrucişarea dintre lumină şi întuneric, de zi şi noapte, între minus şi plus, între infinitul mic şi cel mare, ci pentru a mă opri la intersecţiile mele de univers, acolo jos, în adâncimi, sau sus, în înălţimi, în fapt toate una şi aceleaşi, ca să pot să-ţi spun şi să strig că eu am fost dat şi exist pentru tine, cea opusă mie, până la marea contopire.

Încerc să văd manuchiuri de clipe încă ale neexistenţei, jucate de mine şi de tine la masa norocului timpului, când cartea de cuvânt de noroc a fost scoasă pe masa viitorului, de existenţa a celor doua semne contrare, eu şi tu. Am „căzut” pe aceleaşi numere fixate de Dumnezeu, iar noi din nou vom exista, prin numere fixate, când nici timpul nu ştia că există, şi că el a fost însuşi propria sa creaţie. Atunci prin repetarea aceluiaşi început şi sfârşit, voi încerca să te conving că drumul nostru nu poate fi decât pe acelaşi tunel de timp. Existăm în afara a tot ce a existat, există şi va exista de fiecare dată, faţă de toate timpurile şi lumile. Ele există una în alta pentru că acestea sunt infinite în viitor ca număr, pentru că suntem de fiecare dată o nouă repetiţie, pentru că punem şi adăugăm în cursul fiecărei existenţe, un plus de fiecare dată, mult mai aproape de lumină.

Evoluăm pe coordonate în care iubirea contrară urii, este magnetismul de atracţie care se vrea repetat pentru găsirea în final, a desăvârşirii, a ceeea ce este fără materie, fără lumină, fără întuneric, ci rezultatul a ceea ce va exista, între a nu fi întuneric şi a nu fi lumină! Este pentru acei care au trecut prin tunelul morţii, prin întorcere, Faţa lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce căutăm cei mai mulţi dintre noi, necoştienţi, individual sau în comun, cu toţii, prin codul moştenit din începutul sfărşitului, pentru a o vedea şi a fi înăutrul ei, unde nu va mai fi prea-frig sau prea-căldură, prea-întuneric sau prea-lumină, foame sau prea saţietate, bogăţie sau sărăcie, ură sau iubire.

Simt în mine că undeva există în adâncul meu acel punct care încă nu îl pot găsi, ca şi foarte mulţi dintre noi, pentru că nu suntem numai a fi sau numai a fost, sau numai ce vom fi, ci cu mult mai mult decât înţelesurile acelor dimensiuni adunate în acel punct, în lungul infinit al existenţei timpului sau a celor şapte, nouă sau unsprezece „ceruri”, care au rămas blocate la explozia unuia dintre marile începuturi, dimensiuni care nu trecător ne fac conştienţi de propria existenţă. Sufletul urmăreşte prin incoştientul somnului şi prin trasee subconştiente acel punct de comuniune universală. Unii se autoexclud, căci voinţa este o componentă a întregului viu, care există dintr-un început, apoi se completează prin libertatea existenţei voinţei. Ei riscă să piardă pentru todeauna acele întoarceri spre începturi, cărări libere de viitor, să piardă şansa de a putea relua începuturile de existenţă infinită.

Eu pe tine opusă mie te caut printr-o veşnică căutare, iar cândva, când capătul inelului se va închide şi repetarea va lua sfârşit, vom fi unul şi acelaşi în ceea ce va fi pentru todeauna acel ce este, între început şi sfârşit, între lumină şi întuneric, nici infinitul mare sau cel mic, nici creaţie şi nici distrugere, atunci cand acestea nu vor mai exista, decât ceea ce este între ele!

Perfecţiunea există, dar nu în ea însăşi sau în natura existenţei a ceva, ci în lipsa acesteia, findcă nu va mai exista imperfecţiune, reper de comparaţie pentru a tot ceea ce este în noi şi în afara noastră.

Aştept într-un nod de cale ferată din universul meu la capătul unui sfârşit, o opţiune de “soartă” din infinitatea începuturilor şi ascult locomotivele timpului cum încă scot nori groşi de fum, înecâdu-ne sufletele. Oare arderile din afara şi din interiorul nostru, inutile, vor lua sfârşit vreodată? Vreau tu timpule din trecut să ştii că ai pus o lumânare în calea mea de timp, care a aprins lacrima de ceară a timpului în care trăiesc eu şi m-ai mutat în veşnicia nestingerii. După nenumărate întoarceri spre început, mi-am dat seama că nu-i meritul lacrimei care se naşte, ci a celuia care îi dă naştere. Ele sunt puritatea suferinţei şi îndemn spre un nou început. Lacrimile sunt doar semnele durerii facerii drumului de viitor.

De atunci ard şi voi arde oare cât timp? Poate fi un blestem repetabil până când se vor întoarce capetele lumânării timpului invers, pentru ca prin fără lumină sau prin prea lumină, prin ceea ce este între existenţa întunericului şi luminii, să vină marea împăcare acolo între început şi sfârşit, când acestea toate nu vor mai exista. Atunci poate Dumnezeu din infinitul mic şi din infinitul mare va face ca să încăpem cu toţii în acel loc, al nostru, care acum este în noi, la mijloc de mare şi mic, iar existenţa pe care o ducem acum, fiind numai una din căile pe care trebuie să le străbatem spre desăvârşire. Troiţa de lumină a tuturor va fi pusă în cercul mic, pentru ca fiecare pe circumferinţa razelor ei să-şi aleagă la fiecare întoarcere după un sfârşit, noul început.

Bat drumuri şi bat la porţi de urcuşuri şi de coborâşuri cu paşii mei înaintând, purtând trudnică şi grea povară pe sufletul minţii. Duc ceea ce a fost trecut, ce este prezent şi ceea ce va fi viitor, dar pe un alt drum de început. Spinii drumului lung nu sunt la fel, nu sunt număraţi pentru toţi, şi lungimea drumului nu este cu capăt sau fără capăt, ci depinde de fiecare dintre noi. Urcuşul şi coborâşul nu au încă pentru fiecare dintre noi, cărare. Cărarea există numai prin începutul ei, cărare care trebuie trăită şi construită de fiecare dintre noi, alegând de fiecare dată unul dintre infintele începuturi, pentru ca prin repetare, să eliminăm din poverile sufletului, pentru a nu ne duce spre vârfuri care nu există şi spre adâncimi care nu au margini şi capăt.

Mă rog cu genunchii minţii la pragul acela al Creatorului, între început şi sfârşit , între lumină şi întuneric şi pun adâncul existenţei din mine drept zăgaz, pentru veşnicie, că voi urca spinii timpului fără a abdica de la ceea ce, mi-a dat EL, acel dar de a fii ! Voi depune cea mai mare strădanie pentru a şterge din mine ceea ce este întuneric şi voi aprinde ceea ce nu poate fi aprins, încă acum, pentru a fi între început şi sfârşit, între întuneric şi lumină, în acel punct fără de ele, acolo unde nu există opusuri, nici el nici ea, ci el Creatorul Dumnezeul nostru.

Tu, pereche din univers, să ştii că undeva exist şi dacă te-am găsit prin existenţă, nu poţi dispărea în neat, căci fiecare lucru care este re-creat, este dual şi are opus. El există acum prin concurenţă existenţială pentru întregire şi desăvârşire, iar drumul circumferinţei razelor lumânării timpului, a troiţei, nu intersectează fără sens nimic, decât pentru a crea noi variante de începuturi şi de alte sfârşituri, pentru a ajunge tot acolo între lumină şi întuneric. Acel care va fi primul din întoarcere, va spune cum arată mijlocul, graniţa dintre lumină şi intuneric, în fapt fără de ele, câdva celor din apoia sa, celor ce-şi încearcă drumurile fiecărei raze de viaţă trăind şi simţind întru căutare, nu numai a adevărul lui, ci cel al tuturor. Acela va fi izbăvitorul şi cel care a purtat corona drumului de spini.

Groapa neagră a începutului unui sfârşit şi groapile negre rămase de prea adâncă prăbuşire în care lumina este legată, nu va dori nimeni să le străbată, căci acestea pot fi echivalentul a tot ce este întuneric pentru existenţă, dar nici prin uriaşa lumină răbufnită din încătuşarea în care totul arde cu viteze fără limite, acolo unde se bate lumina cu pereţii întunericului, ca să fie descătuşată existenţa pentru a putea face posibilă, repetarea acesteia. Suntem aici, pe această planetă albastră, ca semne aparent trecătoare, prin noapte şi zi, apus şi răsărit, suntem drum de învăţare la ceea ce Dumnezeu vrea în final să fie, cu ceea ce suntem noi acum!

Nu trebuie să aruncăm din noi ce-i urât şi să transformăm în întuneric ce-i în afara noastră, stricând imaginea noastră din ochii celui care ne priveşte, nici prin fapte, nici prin vorbe sau scris, prin ignoranţă şi ignorare, căci urâtul de întuneric din noi putem să-l coborâm spre infinitul inexistenţei lui. Să nu credem că nu avem suflete pereche în această lume, căci coplementarul dăruit de Creator este echilibru obligatoriu pentru fiecare, până la dispariţia ambelor braţe ale balanţei, a răului şi-a binelui.

Va veni timpul câd nu va mai fi nevoie de balanţa cu cele două „braţe”, opuse, ci doar de centrul ei, niciodată posibil de dezechilibrat, pentru că nu vor mai exista opusuri. Atunci vom fi în marea existenţă fără tăcerea inexistenţei, pentru todeauna, căci opusul existenţei, tăcerea neexistenţei nu va mai fi!

Eseu de Viorel Muha

4 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
2 comentarii »