Fragmente din volumul “Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 62-66; autoarea articolului este Angela Ion:
François-René de Chateaubriand (4 septembrie 1768 – 4 iulie 1848) este prozator, memorialist şi om politic, scriitor considerat a fi creatorul romantismului francez. Iată ce spunea despre sine:
M-am aflat între două secole, ca la confluenţa a două fluvii; m-am avântat în apele lor tulburi, îndepărtându-mă cu regret de vechiul ţărm unde mă născusem, înotând plin de speranţă către un ţărm necunoscut.
„Prin această frază, din Prefaţa testamentară la ‘Memoriile de dincolo de mormânt’ – publicată în 1834 şi reluată în penultimul capitol din ediţia definitivă – Chateaubriand şi-a definit nu numai locul în istorie, ci şi opţiunile şi refuzurile în politică şi literatură, contradicţiile pe care istoricii literaturii nu încetează să le comenteze de aproape două secole, acumulând argumente pro şi contra într-un proces neîncheiat încă nici azi.”
La Editura Curtea Veche a apărut romanul „Nocturnă în Chile” („Nocturno de Chile”) de Roberto Bolaño.
Sebastian Urrutia Lacroix, preot şi critic literar, membru al Opus Dei şi poet mediocru, rememorează în cursul unei singure nopţi de delir intens momentele cele mai importante ale propriei existenţe, dar şi ale istoriei zbuciumate a ţării sale.
În haosul febril al gândurilor şi amintirilor se perindă fantomatic personaje şi întâmplări reale şi imaginare: misterioşii şi glacialii Acirf şi Aru, ambigui purtători de mesaje ale Juntei militare; mult veneratul Pablo Neruda şi celebrul Ernst Junger; un pictor guatemalez anonim, abandonat inaniţiei la Paris în anii ’40; generalul Pinochet, căruia Urrutia Lacroix îi preda în secret ore de marxism; Farewell, monstrul sacru al criticii literare chiliene, şi mulţi alţii.
Cum ar fi dacă omenirea ar pleca de pe Pământ şi cineva ar uita să deconecteze ultimul robot? Aceasta este premiza de la care pleacă noua comedie extraordinară de animaţie realizată de Disney-Pixar şi derulată în spaţiu: “WALL•E”. Un film plin de umor, duioşie, fantezie şi emoţie, “WALL•E” îşi poartă publicul într-o remarcabilă călătorie prin toată galaxia, demonstrând încă o dată măiestria cu care Pixar creează lumi noi şi stabileşte noi standarde pentru a oferi poveşti fascinante, personaje care evoluează, muzică incredibilă şi animaţie generată pe computer, cu ajutorul celor mai performante tehnologii existente.
Într-un pasaj din „Şase plimbări prin pădurea narativă”, Umberto Eco ajunge să formuleze o «regulă infailibilă»1 pentru a stabili dacă un film este pornografic sau nu: într-un astfel de film, timpul discursului concide cu timpul acţiunii, acţiunea rezumându-se la «un şir minim de fapte cotidiene. (…) De aceea, tot ce nu este act sexual trebuie să ia atâta timp cât ia şi în realitate – în timp ce actele sexuale vor trebui să ia mai mult timp decât cer ele de obicei în realitate.» Bineînţeles, Umberto Eco sesiza riscul unei generalizări forţate, atrăgând atenţia că această definiţie a filmului pornografic presupune obligatoriu reprezentarea de acte sexuale.
“Scriitura şi diferenţa” este o lucrare ce aparţine lui Jacques Derrida (15 iulie 1930 – 8 octombrie 2004), părintele a ceea ce numim în literatură deconstrucţie / deconstructivism. Volumul a apărut şi în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1998, în traducerea lui Bogdan Ghiu şi a lui Dumitru Ţepeneag. Prefaţa lucrată de Radu Toma aduce în discuţie stilul extrem de interesant în care se naşte discursul acestui scriitor:
Mi se pare cu neputinţă să scrii o introducere în gândirea lui Jacques Derrida, pentru simplul motiv că nu cred că există o „gândire” Derrida, dacă prin acest termen ar fi să înţelegem un ansamblu de idei, ansamblu coerent în care fiecare idee este dedusă dintr-o alta sau serveşte la deducerea ei, ansamblu ce ar fi comandat de o idee centrală, la care ar fi de altfel reductibil. Dacă e să vorbim în cazul lui de „gândire”, ar trebui să avem în vedere faptul că termenul e ceea ce se numeşte în gramatică un infinitiv lung şi ar trebui să înţelegem prin el nu atât un sistem de gânduri, ci un dinamism, producerea de gânduri, activitatea de gândire. E tocmai sensul pe care îl voi da cuvântului în paginile care urmează.
„Contra lui Sainte-Beuve” de Marcel(-Valentin-Louis-Eugène-Georges) Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a apărut în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1976, în traducerea lui Valentin şi a Lianei Atanasiu. Prefaţa lucrată de Marian Popa surprinde câteva idei care ajută la descifrarea textului proustian. Una dintre aceste observaţii se referă la scriitorul francez ca la „autorul unei singure cărţi”.
Într-o prezentare a acestei cărţi, Bernard de Fallois crede că Proust e omul unei singure cărţi: spre deosebire de cei care dau mai multe, repetându-se cu fiecare dintre ele, Proust a scris una singură, irepetabilă. Dincolo de „A la Recherche du Temps perdu”, activitatea proustiană este una de experimentare, de încercări pe care se vor îngriji să le popularizeze urmaşii. Ideea este posibil de susţinut; este la fel de posibil de susţinut şi contrariul ei: Marcel Proust n-a putut scrie două cărţi, dar a putut introduce o mulţime în una singură, irepetabilă în exterior, dar repetabilă în sine, prin termenii ei de structurare. Există aşadar o singură carte de Marcel Proust, în care s-ar putea introduce alte câteva cărţi recuperate din manuscrise, după cum, tot aşa de bine, din opera considerată ca atât de unitară se pot extrage câteva cărţi la fel de unitare în sine.
Fragmente din volumul “Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 62-66; autoarea articolului este Angela Ion:
Încarc...
