„Contra lui Sainte-Beuve” de Marcel(-Valentin-Louis-Eugène-Georges) Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a apărut în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1976, în traducerea lui Valentin şi a Lianei Atanasiu. Prefaţa lucrată de Marian Popa surprinde câteva idei care ajută la descifrarea textului proustian. Una dintre aceste observaţii se referă la scriitorul francez ca la „autorul unei singure cărţi”.

Într-o prezentare a acestei cărţi, Bernard de Fallois crede că Proust e omul unei singure cărţi: spre deosebire de cei care dau mai multe, repetându-se cu fiecare dintre ele, Proust a scris una singură, irepetabilă. Dincolo de „A la Recherche du Temps perdu”, activitatea proustiană este una de experimentare, de încercări pe care se vor îngriji să le popularizeze urmaşii. Ideea este posibil de susţinut; este la fel de posibil de susţinut şi contrariul ei: Marcel Proust n-a putut scrie două cărţi, dar a putut introduce o mulţime în una singură, irepetabilă în exterior, dar repetabilă în sine, prin termenii ei de structurare. Există aşadar o singură carte de Marcel Proust, în care s-ar putea introduce alte câteva cărţi recuperate din manuscrise, după cum, tot aşa de bine, din opera considerată ca atât de unitară se pot extrage câteva cărţi la fel de unitare în sine.

Se aduce în discuţie personalitatea criticului Sainte-Beuve, precum şi diferenţa dintre două metode fundamentale ale criticii literare:

S-ar părea că Sainte-Beuve constituie o obsesie pentru Marcel Proust, cel educat în spiritul intuiţionismului modern. Practic, preocuparea e certă între 1905 şi 1912. Într-o corespondenţă cu Georges de Lauris aminteşte în 1908 de studiul său consacrat lui Sainte-Beuve, schiţând cele două maniere posibile ale criticii, care reflectă, în fond, disputele vremii între critica ştiinţifică şi cea impresionistă, în 1909 editorul Valette i-ar fi refuzat materialul despre Sainte-Beuve pentru că ar fi fost prea lung.[…] „Contre Sainte-Beuve” este o carte de negaţie programatică.

Comentatorul explică mecanismele profunde ale tehnicii folosite de Proust în studiul său, precum şi perspectiva intuiţionistă asupra actului de creaţie:

Tehnica obiecţiei la Marcel Proust este cea devenită familiară criticii moderne interesată de examenul negativ al unui mare autor: dacă se va considera că această întreprindere este prima de acest fel, s-ar putea găsi în „Contre Sainte-Beuve” un model; dacă nu, cartea constituie cel puţin o mostră. Proust îl neagă pe Sainte-Beuve amendându-l, accentuându-i defectele mici (de stil) şi pe cele mari (de viziune sau de caracter), elogiindu-se trăsăturile medii: curiozitatea, lipsa de grijă pentru sine în favoarea popularizării săptămânale a altora, sensul pitorescului, fineţea unor interpretări ale autorilor clasici. Ca şi la unii comentatori moderni români (Camil Petrescu din „Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile”), ceea ce se laudă devine o obiecţie în plus: contradicţiile unei unităţi sunt relevate pentru ca aceasta să poată fi pulverizată din interior, aceeaşi unitate e negată din exterior prin situarea pe o poziţie exact opusă. Marcel Proust execută această critică severă, pornind de la un criteriu programatic; aceasta îl ajută în înţelegerea autorilor neînţeleşi de Sainte-Beuve. Proust vizează raţionalismul. S-ar putea afirma însă că el optează pentru iraţionalism? Fără îndoială că nu: el nu refuză raţiunea şi nici raţionamentul în jurul unei opere, dar nu acceptă raţionalizarea literaturii începută cam din a doua jumătate a secolului XIX. Proust este contra inteligenţei şi pentru instinct: dar trăieşte conştient paradoxul propriei poziţii. Instinctul e pe primul loc, dar numai inteligenţa trebuie să-i acorde acest loc şi coroana suveranităţii sale.

Dincolo de toate, fiecare dintre cele două personalităţi ale lumii literare franceze rămâne un punct de referinţă în domeniul său.

Proust era prea inteligent pentru a ignora adevărul că nu un critic oarecare este vulnerabil în sine, ci există o organică vulnerabilitate a actului critic în sine, o desuetudine inevitabilă a oricărui examen al literaturii. De aceea Proust n-a publicat o carte în care a introdus tot ceea ce trebuia pentru a face mai mult decât un proces al unei direcţii critice, făcând din ea o operă în proză. Sainte-Beuve n-a fost distrus şi nu putea fi distrus de Marcel Proust. Proust era un prozator de geniu, Sainte-Beuve un critic de geniu. Din păcate, dacă Sainte-Beuve nu putea avea posibilitatea să scrie „A la Recherche du Temps perdu”, „Contre Marcel Proust” ar fi fost o carte posibilă, la fel de reuşită şi la fel de inutilă din punctul de vedere al dreptului de a exista ca şi „Contre Sainte-Beuve”. Dar aceste cărţi n-au fost publicate în timpul vieţii autorilor. „Contre Sainte-Beuve” trebuie deci considerată ca un exerciţiu discret de delimitare intelectuală, un act de subversiune tăcută, la fel de justificat în sine ca şi contrariul lui. Această carte e un argument pentru dezbaterea critică intimă, terminată înainte de a fi publicată, pentru existenţa incertitudinilor nedivulgate cu totul, care fac dintr-un scriitor un intelectual şi nu o aglomerare de contradicţii inutile şi greu suportabile. Marcel Proust rămâne deci autorul unei singure opere.

Fragmente din lucrarea propriu-zisă:

Cu fiecare zi care trece preţuiesc mai puţin inteligenţa. În fiecare zi îmi dau seama că numai în afara ei scriitorul poate surprinde ceva din impresiile noastre, adică să atingă ceva din el însuşi, singurul material al artei. Ceea ce inteligenţa ne redă sub numele de trecut, nu este trecutul. De fapt, aşa cum se întâmplă cu sufletele morţilor din unele legende populare, fiecare clipă din viaţa noastră, de îndată scursă, se întrupează şi se ascunde în vreun obiect material. Viaţa rămâne acolo, prizonieră pentru totdeauna, afară de cazul când obiectul ne iese în cale. Prin el, o recunoaştem, o chemăm; şi iat-o descătuşată. Obiectul în care se ascunde clipa aceea, sau senzaţia, căci orice obiect raportat la noi este senzaţie – se poate foarte bine să nu ne iasă în cale niciodată. Şi astfel sunt clipe din viaţa noastră ce nu vor mai învia niciodată. Şi asta pentru că obiectul este aşa de mic, aşa de pierdut în lume, sunt aşa de mici şansele de a-l găsi în calea noastră!

Naşterea legendarului episod al madlenei:

Undeva se află o casă de ţară în care am petrecut câteva veri din viaţa mea. Câteodată mă gândeam la aceste veri, dar nu erau ele. Se putea foarte bine să rămână pe veci moarte pentru mine. Învierea lor, ca toate învierile, s-a datorat unei simple întâmplări. Într-una din serile trecute, pe ninsoare, mă întorsesem acasă îngheţat şi neputând să mă încălzesc, pe când mă aşezam să citesc, în camera mea, la lampă, bătrâna mea bucătăreasă mi-a propus să-mi facă o ceaşcă de ceai, din care nu beau niciodată. Şi întâmplarea a făcut să-mi aducă şi câteva felii de pâine prăjită. Am înmuiat pâinea prăjită în ceaşca cu ceai şi în clipa când am băgat pâinea în gură am avut senzaţia înmuierii amestecată cu gustul ceaiului pe cerul gurii, am simţit o tulburare, miresme de muşcată, de portocali, o senzaţie de lumină extraordinară, de fericire; am rămas nemişcat, temându-mă ca printr-un singur gest să nu opresc ceea ce se petrecea în mine şi nu înţelegeam, agăţându-mă tot de bucăţica de pâine muiată ce părea să facă atâtea minuni, când, deodată pereţii şubreziţi ai memoriei mele au cedat şi verile petrecute în casa de ţară, de care vorbeam mai sus, îmi invadară conştiinţa, cu dimineţile lor, cu alaiul neîntrerupt al orelor fericite. Atunci mi-am amintit: în fiecare zi, gata îmbrăcat, coboram în camera bunicului care tocmai se trezea şi-şi lua ceaiul. El muia un pesmet în ceai şi mi-l dădea să-l mănânc. Şi după ce verile acelea au trecut, senzaţia pesmetului muiat în ceai a fost unul din refugiile unde s-au cuibărit ceasurile stinse – stinse pentru inteligenţă – şi unde nu le-aş fi regăsit fireşte niciodată, dacă în seara aceea de iarnă, întorcându-mă acasă îngheţat, bucătăreasa nu mi-ar fi propus licoarea de care era legată învierea, în virtutea unui pact magic necunoscut mie.

Unii se vor mira poate că, făcând aşa de puţin caz de inteligenţă, am luat drept subiect al paginilor care urmează tocmai aceste observaţii sugerate de inteligenţa noastră, în contradicţie cu banalităţile pe care le auzim sau le citim. Într-un moment când ceasurile îmi sunt poate numărate (de altfel, n-ajungem toţi acolo?) este poate destul de frivol să scriu o operă intelectuală. Dar pe de o parte, adevărurile inteligenţei, chiar dacă sunt mai puţin preţioase decât secretele sentimentului de care vorbeam mai înainte, au şi ele interesul lor. Un scriitor nu-i numai un poet, chiar şi cei mai mari ai secolului nostru, în lumea asta nedesăvârşită în care capodoperele artei nu sunt decât epave naufragiate ale marilor inteligenţe, au legat printr-o urzeală de inteligenţă giuvaerurile de sentimente în care ei nu apar decât ici şi colo. Şi dacă credem că asupra acestui punct important cei mai buni scriitori ai timpului se înşală, vine o vreme când ne scuturăm lenea şi simţim nevoia să o spunem. Metoda lui Sainte-Beuve nu este, poate la un prim contact, ceva aşa de important. Dar de-a lungul acestor pagini cititorul va ajunge poate să vadă că metoda atinge probleme intelectuale foarte importante, poate cea mai importantă dintre toate pentru un artist, acea inferioritate a inteligenţei de care vorbeam la început. Şi totuşi inteligenţei trebuie să-i cerem să-şi stabilească inferioritatea. Căci dacă inteligenţa nu merită coroana supremă, numai ea este capabilă să o atribuie. Şi chiar dacă în ierarhia virtuţilor ea nu ocupă decât locul al doilea, numai ea este capabilă să proclame că instinctul trebuie să ocupe locul întâi.

Opera lui Sainte-Beuve nu este o operă profundă. Faimoasa metodă care, după Taine, Paul Bourget şi alţii, face din autorul ei maestrul inegalabil al criticii secolului al XIX-lea, această metodă care constă în a nu despărţi pe om de operă, în a considera că nu este indiferent pentru a judeca pe autorul unei cărţi, socotind că această carte nu este ‘un tratat de geometrie pură’, să fi răspuns la întrebările care par cele mai străine operei lui (cum se comporta el etc.), să te înarmezi cu toate informaţiile posibile despre un scriitor, să-i cercetezi relaţiile, să întrebi oamenii care l-au cunoscut, stând de vorbă cu ei dacă mai trăiesc încă, citind ce au putut să scrie despre el dacă sunt morţi, această metodă ignoră ceea ce ne învaţă o analiză cât de cât adâncită în noi înşine şi anume: cartea este produsul unui alt eu decât cel pe care-l manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre. Încercând să-l re-creăm în noi, în străfundul fiinţei noastre, putem ajunge să înţelegem acest eu, dacă vrem să încercăm să-l înţelegem. Nimic nu ne poate scuti de acest efort al sufletului nostru. Adevărul acesta trebuie să-l formăm în întregime şi e foarte uşor să crezi că el va sosi, într-o bună dimineaţă, în corespondenţa noastră, sub forma unei scrisori inedite pe care ne-o va comunica un prieten bibliotecar, sau că-l vom culege de pe buzele cuiva care l-a cunoscut bine pe autor.

Şi pentru că nu a văzut prăpastia care desparte pe scriitor de omul de lume, pentru că nu a înţeles că eul scriitorului nu se arată decât în scrierile sale şi că el nu arată oamenilor de lume (sau chiar acelor oameni de lume ce sunt în lume ceilalţi scriitori, care nu redevin scriitori decât în singurătate) decât un om de lume ca şi ei, Sainte-Beuve va inaugura faimoasa metodă, care, după Taine, Bourget şi atâţia alţii, este gloria lui, şi constă în aceea că pentru a înţelege un poet, un scriitor, trebuie să chestionăm cu aviditate pe cei ce l-au cunoscut, l-au frecventat, cei ce ne vor putea spune cum se purta cu femeile, etc. Adică tocmai în toate ocaziile unde eul adevărat al poetului nu este în joc.

Dar în general, susceptibilitatea, firea sa schimbătoare, promptul dezgust pentru ceea ce-l entuziasmase mai întâi, făceau ca atât timp cât oamenii trăiau el „să rămână independent”. Nu era nevoie să fii mort, era de ajuns să te fi certat cu el, şi aşa avem articole contradictorii despre Hugo, Lamartine, Lamennais etc., despre Béranger, despre care spunea în Lundis: „Şi ca
să nu mai lungesc vorba, voi răspunde celor ce şi-ar aminti că altădată, acum mai bine de cincisprezece ani, am făcut un portret luminos şi fără umbre al lui Béranger, că tocmai de aceea vreau să-l refac. Cincisprezece ani sunt de ajuns ca modelul să se schimbe sau cel puţin să i se accentueze trăsăturile; şi în special sunt de ajuns pentru cel care are pretenţia că zugrăveşte, să se corecteze, să se formeze, într-un cuvânt să se schimbe el însuşi profund. Tânăr, treceam în portretele pe care le făceam poeţilor, multă afecţiune şi entuziasm, nu-mi pare rău de asta; puneam chiar puţină complicitate. Astăzi, mărturisesc că nu pun nimic, decât o sinceră dorinţă de a vedea şi a arăta lucrurile şi persoanele aşa cum sunt, aşa cum cel puţin mi se par mie acum”. Această „independenţă reluată” făcea din „dorinţa de a plăcea” o contra-greutate, absolut necesară stimei. Trebuie să adaug că, în el, se afla, cu o anumită dispoziţie de a se înclina în faţa puterilor înscăunate, o anumită tendinţă de a se elibera de ele, o tandreţe mondenă şi conservatoare, o tandreţe liberală şi liber cugetătoare.

Mă întreb, în unele momente, dacă ceea ce este mai bun în opera lui Sainte-Beuve nu sunt versurile. A încetat orice joc al spiritului. Cercul infernal şi magic este sfărâmat. Ca şi cum minciuna permanentă a gîndirii ţinea, la el, de dibăcia artificială a expresiei şi încetând să vorbească în proză, încetează să mintă. Ca un student obligat să-şi traducă gândul în latineşte, deci să-l dea la iveală, Sainte-Beuve se găseşte pentru prima dată în faţa realităţii şi primeşte de la ea un sentiment direct.

Cărţile frumoase sunt scrise într-un fel de limba străină. În fiecare cuvânt, fiecare dintre noi pune sensul său, sau cel puţin imaginea sa, care deseori este un contrasens. Dar în cărţile frumoase orice contrasens este frumos.

Atât de intim, de unic e principiul care lucrează în noi atunci când scriem şi creează încetul cu încetul opera noastră, încât în aceeaşi generaţie spiritele asemănătoare, de aceeaşi familie, cultură, aceeaşi inspiraţie, acelaşi mediu, aceeaşi condiţie, iau pana ca să scrie aproape la fel despre acelaşi lucru descris şi fiecare adaugă o broderie deosebită numai a lui, care face ca acelaşi lucru să fie ceva nou, în care toate proporţiile calităţilor celorlalte sunt deplasate. Şi aşa dăinuie genul scriitorilor originali, fiecare cu o notă esenţială, care totuşi, printr-un interval imperceptibil, este în mod cert diferită de cea precedentă şi de cea următoare. Priveşte unul lângă altul, pe toţi scriitorii noştri: pe originali numai, şi pe cei mari care sunt şi ei originali şi din cauza asta, nu-i poţi deosebi. Uite cum se aseamănă şi cum se deosebesc.

Bunul simţ al artiştilor este talentul, singurul criteriu al spiritualităţii unei opere.
Talentul este criteriul originalităţii, originalitatea este criteriul sincerităţii, plăcerea (pentru cel ce scrie) este poate criteriul autenticităţii talentului.
E cam tot aşa de prostesc să spui despre o carte : ‘E foarte inteligentă’ ca şi ‘O iubea mult pe mama lui’. Dar primul nu este încă pus în evidenţă.
Cărţile sunt opera singurătăţii şi copiii tăcerii. Copiii tăcerii nu trebuie să aibă nimic comun cu copiii vorbelor, cu gândurile izvorâte din dorinţa de a spune ceva, dintr-o dezaprobare, dintr-o părere, adică dintr-o idee nedesluşită.
Plămada cărţilor noastre, substanţa frazelor noastre nu trebuie să fie imaterială, luată nu aşa cum este ea în realitate, dar înseşi frazele noastre şi episoadele trebuie să fie făcute din substanţa transparentă a clipelor noastre minunate, în care suntem în afara realităţii şi a prezentului. Stilul şi acţiunea unei cărţi se încheagă din aceste picături de lumină pietrificate.

Frumoasele lucruri pe care le vom scrie dacă avem talent, sălăşluiesc în noi, nedesluşite, ca amintirea unei melodii care ne farmecă fără să putem s-o precizam, s-o fredonăm, nici măcar s-o schiţăm, să spunem dacă are pauze, succesiuni rapide de note. Aceia în care zace amintirea ştearsă a adevărurilor pe care nu le-am cunoscut niciodată sunt oameni înzestraţi. Dar dacă ei se mulţumesc să spună ca aud o melodie încântătoare, ei nu arată nimic celorlalţi, n-au talent. Talentul este ca un fel de memorie care le va permite să apropie de ei această muzică vagă, s-o audă clar, s-o noteze, s-o reproducă, s-o cânte. Ajungi la o vârstă când talentul slăbeşte ca şi memoria, când muşchiul mintal care apropie amintirile interioare şi pe cele exterioare nu mai are putere. Câteodată această vârstă dăinuie cât viaţa, din lipsă de exerciţiu, din prea multă amăgire de sine. Şi nimeni nu va şti niciodată, nici chiar eul însuşi, melodia care te urmărea cu ritmul ei fermecător ce-ţi scăpa mereu.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »