8 ianuarie 2020

„Despre ” de Paul Zarifopol

Pe Marcel Proust îl pomenesc prietenii ca pe un om de o gingășie care surprindea, încurca, în sfârșit copleșea pe acel ce, din întâmplare, se afla în centrul atenției și favorii acestui copil hipersensibil. Frica lui Proust de a jigni, trebuința nepotolită de a te îneca nu numai în gentilețe, ci în adâncă generozitate, nu se pot uita. Să auzim însă câteva judecăți literare ale acestui om angelic:

proza colorată a lui Taine, cu planuri în relief, e făcută să impresioneze pe elevii claselor secundare.
Renan: Originile creștinismului sunt, în general, rău scrise: „perpetuelle effusion d’enfant de choeur”; neputință rară de a descrie; stil de Baedecker; „des images de bon eleve”; „La vie de Jesus, une espece de Belle Helene du christianisme”. Sainte-Beuve: incapabil să înțeleagă ce este o imagine, „ce malin rafistoleur de phrases”; „Sainte-Beuve, dont la stupidite (a propos de Baudelaire) se montre telle qu’on se demande si elle n’est pas une feinte de la couardise”.

Chiar despre răposați (sau tocmai) asprimile aceste surprind din partea unui om de o amenitate ce stă să fie proverbială. Este un subiect de meditat pentru acei care țipă, reglementar și indistinct, contra vorbei aspre în scrisul literar.

Ar fi de spus aici, și cu amănunte, că aceea ce în conștiința banală figurează simplist ca „injurie” se poate înfățișa spiritului capabil a distinge ca un mijloc de a caracteriza și a descrie pentru care nu există surogate. Stupidite și couardise, așa și nu altfel, putea însemna adecvat Proust ceea ce vedea el (și orice artist altul) în raporturile lui Saint-Beuve cu Baudelaire. Sainte-Beuve descopere în Baudelaire câteva bucăți căror le aruncă ușurel epitetele „precieux” și „subtil”, spune că s-ar potrivi mai bine să fie scrise în grecește, și, cu groasă abilitate, își face ocazie să încheie pomenind pe un poet în adevăr „ilustru”, pe Beranger! Aceasta pentru ca să arate delicat lui Baudelaire ce este poezia.

Înțeleg vorba „injurioasă” a lui Proust, și o judec de superioară utilitate. Despre artă, de la artiști doar trebuie să ne informăm. Ei ne învață a deosebi arta de cine știe ce alte fapte – și în privința artei stăpânește, cum știm, o deosebit de grosolană confuzie. Frumusețea e un bine prea intens și prea curat; în apărarea acestui bine, orice asprime e dreaptă. Asprimile artiștilor, în care banalii nu văd decât capriciu și oarbe porniri, sunt expresia unei adânci înțelegeri, care e a lor proprie și care se revoltă de nepriceperea sau frivolitatea banalilor.

Ei da: în fața artiștilor vremii lui, Sainte-Beuve a fost adesea un nepriceput desăvârșit, din ușurătate, uneori și din invidie. Balzac a văzut cine era începătorul Stendhal. Sainte-Beuve n-a prins de veste nici de Stendhal, nici de Baudelaire, nici de Flaubert. Când Huysmans zice: „cuvântul apos al domnului Renan”, nu ne rămâne nouă decât să căutăm, în opera dată, amănuntele acestui adevăr, și nu va mai trebui să argumentăm că artiștii, doar, înțeleg ce este și ce a fost; ei hotărăsc ce are să fie în artă. Istoricii sunt obligați să verifice liber sinceritatea mărturiei artistului, ca pe a oricărei alteia; mărturia aceasta rămâne însă izvor unic.

Este ciudat: în istoria politică se adună respectuos amintirile și reflecțiile oamenilor de stat, pentru a lămuri orientarea și calitatea faptelor și a curentelor; istoricul artei însă vrea să fie, el, suveran. Și domnul profesor legiferează: de preferință, în numele unor idei care n-au a face cu arta.

Gândirii practice i se iartă a distinge ideile fără multă delicatețe; și gândirea comună e practică și sentimentală. Însă gândirea propriu-zisă distinge neîncetat; ea este, în esență: distingere. Oricare i-ar fi obiectul, postulatul acesta ea nu poate să-l schimbe. Se înțelege că, despre sine însuși, omul gândește mai ales practic; atitudinea pur teoretică apare aici puțin naturală, este puțin obișnuită, și mulțimii îi e antipatică. Aceea ce s-ar putea numi gândire literară, adică ideile periodic consemnate și răspândite despre artă, morală, religie, politică, aparțin gândirii practice, mai mult ori mai puțin confuze prin urmare.

Îmi închipui că nici chiar pe acei ce trebuie să se mărginească la o cultură generală cât de mijlocie nu e recomandabil să-i încurajăm a practica excluziv gândire confuză. Orice ocazie e bună pentru a deprinde lumea să distingă și să învețe valoarea preciziei. Când avocatul întreabă pe coana Tarsița preoteasa, ce fel de vină preciză poate aduce nurorii sale, bătrâna exclamă supărată: „Apoi, ai cunoscut-o dumneata pe mă-sa, ce pramatie era!”… E un exemplu caragialian, deci cu superioară pătrundere ales din procedările clasice ale gândirii comune. Vorbirea obișnuită despre artă îmi amintește frecvent și abundent metoda intelectuală a coanei Tarsiței.

E amuzantă ea, desigur, și confortabilă : este, în fond, metoda biografic-psihologică din critica literară, de exemplu… Însă nu e demn de buna gândire să se amestece rubricile, cu oricât de frumos temperament pot să practice această operație unii dintre noi. Și chiar în domeniul din ce în ce mai modest al criticii zilnice de artă, să tindem la precizie, să avem totdeauna în minte desenul curat al cuprinsului artei; și oricând vorbim de legăturile ei cu alte planuri ale vieții, să o avem clar tot numai pe ea în vedere. Altminteri, rămânem prea aproape de metoda preotesei Tarsița: prea mult temperament, prea puțină eleganță, și nenumărate ocazii de a cădea în obscurantismul propriu gândirilor vulgare.