Cartea aceasta am primit-o în dar de ziua mea şi în aproape doi ani încă nu-mi găsisem timp pentru ea. Am luat-o în călătorie, convinsă fiind că un titlu atât de neincitant îl poate purta doar una dintre acele cărţi pe care le citeşti uşor şi cu detaşare, nicidecum o poveste captivantă.
Libanezul Amin Maalouf scrie cu mare uşurinţă şi se strecoară abil, precum corabia contrabandiştilor genovezi de mastic din Chios în apele Mediteranei, printre controversele iscate de apropierea Anului Fiarei, aşteptat în acele vremuri în 1666.
Călătoria iniţiatică pe care o consemnează Embriaco Baldassare, negustorul de rarităţi din Gibelet, răsuceşte trei odgoane ale planurilor povestirii într-un singur jurnal: călătoria în sine, de la Gibelet – străvechiul oraş Byblos denumit astfel în timpul cruciadelor – la Londra, fascinaţia crescândă a semnelor mistice exercitate asupra unui spirit cartezian de negustor respectat şi neintenţionata descoperire de sine la capătul unui drum epuizant.
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, a devenit tot mai direct; nu mai menajează susceptibilităţi. Maniera directă de abordare a subiectului, combinată cu felul de-a fi mai reţinut al celor din Ardeal şi experienţa de prozator, nu dă rateuri; scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă.
Avem nevoie de critici obiectivi în care autorii să aibă încredere, să ştie fiecare cum stă şi la ce nivel se găseşte.
Un comentariu la strălucitele eseuri critice ale domnului Opriţă, adunate în volumul “Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000”, publicată la editura “Casa Cărţii de Ştiinţă” din Cluj-Napoca, e foarte greu de făcut. Despre o carte foarte bună, se scrie foarte greu, în sensul că nu te poţi aventura să lauzi ceva care e vizibil de laudă; îţi trebuie multă subtilitate stilistică. Una e să dai cu bâta în baltă, să agiţi peştii şi să-i faci să riposteze, neavând încotro s-o ia, şi alta este exegeza serioasă.
Am ajuns cu bine, dar suportând o mică întârziere de douăzecişipatru de ore datorată atât ninsorii abundente, cât mai ales vântului năprasnic care, ca un făcut, s-a nimerit să bată tocmai din sens contrar înaintării trenului.
La întreprindere m-am bucurat din partea şefului serviciului personal de o primire de sezon, adică glacială, într-un birou cu geamurile murdare, dotat cu două fotolii prăfuite, având tavanul ornamentat cu pânze negre de păianjeni. Mi s-a atras atenţia că venirea mea era aşteptată încă de ieri, zi pentru care, figurând absent nemotivat, salariul îmi va fi diminuat cu patruzeci la sută, dar că mi se oferă şansa reabilitării prin prestarea de ore suplimentare, atât la serviciu cât şi acasă. Însă nu acasă la mine, ci acasă la director, care tocmai şi-a început zugrăvirea interiorului.
La Humanitas Multimedia a apărut audiobook-ul „Adevărul gol şi alte povestiri„: Răzvan Vasilescu citind povestirile lui Anton Cehov, sensibile şi pline de umor, despre oameni simpli şi întâmplările lor complicate. Un arhivar devenit celebru cu ocazia unui accident provocat de beţie, o guvernantă mototoală care este supusă unui test cinic, un funcţionar care, împins de aburii beţiei, îi cere socoteală fostului său şef, un bătrân demn şi important nevoit să solicite ajutor pentru nepotul său neisprăvit, un funcţionar sfrijit care se ploconeşte în faţa fostului său coleg, ajuns om mare, o actriţă ingenuă care aşteaptă declaraţia unui comic sâcâit însă de lipsa unui pahar de vodcă, un contraamiral care este invitat la o nuntă doar datorită rangului său, un croitor care trăieşte din hazul amintirilor, acceptându-şi resemnat umilinţa de dragul lor, un răufăcător inocent care nu înţelege ce fatalitate l-a adus în sala de judecată – aduc parfum de secol XIX.
Vocea lui Răzvan Vasilescu şi savoarea textului cehovian nu lasă rece niciun ascultător.
Cartea aceasta am primit-o în dar de ziua mea şi în aproape doi ani încă nu-mi găsisem timp pentru ea. Am luat-o în călătorie, convinsă fiind că un titlu atât de neincitant îl poate purta doar una dintre acele cărţi pe care le citeşti uşor şi cu detaşare, nicidecum o poveste captivantă.
Încarc...
6 voturi
Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, a devenit tot mai direct; nu mai menajează susceptibilităţi. Maniera directă de abordare a subiectului, combinată cu felul de-a fi mai reţinut al celor din Ardeal şi experienţa de prozator, nu dă rateuri; scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă.
