29 iulie 2009

Periplul lui Baldassare

Cartea aceasta am primit-o în dar de ziua mea şi în aproape doi ani încă nu-mi găsisem timp pentru ea. Am luat-o în călătorie, convinsă fiind că un titlu atât de neincitant îl poate purta doar una dintre acele cărţi pe care le citeşti uşor şi cu detaşare, nicidecum o poveste captivantă.

Libanezul Amin Maalouf scrie cu mare uşurinţă şi se strecoară abil, precum corabia contrabandiştilor genovezi de mastic din Chios în apele Mediteranei, printre controversele iscate de apropierea Anului Fiarei, aşteptat în acele vremuri în 1666.

Călătoria iniţiatică pe care o consemnează Embriaco Baldassare, negustorul de rarităţi din Gibelet, răsuceşte trei odgoane ale planurilor povestirii într-un singur jurnal: călătoria în sine, de la Gibelet – străvechiul oraş Byblos denumit astfel în timpul cruciadelor – la Londra, fascinaţia crescândă a semnelor mistice exercitate asupra unui spirit cartezian de negustor respectat şi neintenţionata descoperire de sine la capătul unui drum epuizant.

În termeni simpli, Baldassare capătă un interes raţional şi detaşat pentru cartea despre care se înteţesc zvonurile că ar conține soluţia mântuirii. Într-o vreme în care apropierea anului fatidic transformă în fenomen de masă interpretarea sau, mai corect, răstălmăcirea semnelor considerate divine, se spune despre cartea lui Mazandarani, „Al o sutălea nume”, că ar arăta sfârşitul şi ar conţine cel de-al o sutălea nume al lui Dumnezeu, care aduce eliberarea.

Curiozitatea de negustor erudit se transformă cu timpul în obsesie şi destin, consumând timp, onoare, bani, dar metamorfozând alchimic întrebări, îndoieli, certitudini. Iar acest onest neguţător al Orientului, care se consideră un ingrat reprezentant al străbunilor genovezi conducători de cruciade, îşi aduce din ce în ce mai aproape încrederea în planurile providenţiale datorită haoticelor şi ciudatelor întorsături pe care le ia viaţa sa în urmărirea cărţii pe care de bunăvoie a dat-o din propriile mâini.

Şi totuși: o carte pierdută, o iubire pierdută, un an de viață pierdut în năluciri, toate acestea îşi regăsesc sensul atunci când te regăseşti pe tine. Împăcarea cu propriul destin pare să fie mulţumirea faţă de abandonul de sine pentru credinţa că Dumnezeu şi deci mântuirea există.

Frumuseţea textului rezidă în tensiunea constantă dintre certitudinea planului raţional, atât de onorabil, şi tentaţia, fascinaţia iraţionalului. În plus, delicateţea cuvintelor se face remarcată. În versiunea în limba română, la aceasta contribuie şi o inspirată traducere (în privinţa căreia, chiar și în paranteze, trebuie spus că surprinde prin oportunitatea nuanţelor, dar uneori, vai, şi prin remarcabile erori de limbă română nesupravegheate de nimeni și care nu pot fi puse pe seama licenţei „poetice”!).

Călătoria face referire la momente istorice reale, precum marele incendiu al Londrei din 1666 şi descrie cu generozitate obiceiurile Înaltei Porţi din acele timpuri, în peisajul căreia se regăseşte şi un nume sonor (împrumutat altor vremuri pentru nevoile povestirii) precum „un nobil din Valahia, un voievod pe nume Mircea, care adunase în palatul său una dintre cele mai frumoase biblioteci din toată Împărăţia”.

Dar alături de descoperiri circumstanţiale, periplul lui Baldassare conduce la un loc comun: Cel de-al o sutălea nume există; dar sensul lui îl căutăm de obicei în afara noastră.