28 octombrie 2008

Scrisoarea unui stagiar repartizat în producţie

10 Decembrie una mie nouă sute şi ceva

Dragi părinţi,

Am ajuns cu bine, dar suportând o mică întârziere de douăzecişipatru de ore datorată atât ninsorii abundente, cât mai ales vântului năprasnic care, ca un făcut, s-a nimerit să bată tocmai din sens contrar înaintării trenului.
La întreprindere m-am bucurat din partea şefului serviciului personal de o primire de sezon, adică glacială, într-un birou cu geamurile murdare, dotat cu două fotolii prăfuite, având tavanul ornamentat cu pânze negre de păianjeni. Mi s-a atras atenţia că venirea mea era aşteptată încă de ieri, zi pentru care, figurând absent nemotivat, salariul îmi va fi diminuat cu patruzeci la sută, dar că mi se oferă şansa reabilitării prin prestarea de ore suplimentare, atât la serviciu cât şi acasă. Însă nu acasă la mine, ci acasă la director, care tocmai şi-a început zugrăvirea interiorului.

Apoi mi s-au adus la cunoştinţă sarcinile ce-mi reveneau.
Cu două săptămâni înainte, femeia de serviciu intrase în concediu de maternitate. Aveam să aflu mai târziu că fenomenul se repeta cu regularitate, an de an, de la înfiinţarea întreprinderii. În perioada cât lipsea, sarcinile sale (precizez: de serviciu) urmau a fi preluate de către noii angajaţi, cu scopul câştigării încrederii şi stimei colectivului, până la deplina lor integrare.
Cel mai nou angajat eram eu, aveam să înţeleg când ustensilele ce conferă particularităţi inconfundabile meseriei de îngrijitor mi-au fost predate pe inventar de către şeful serviciului administrativ, odată cu preţioasa şi mobilizatoarea recomandare să nu pierd vremea, că viaţa-i scurtă şi-i păcat s-o irosesc.

La terminarea orelor de program, sfârşit de efort şi lihnit de foame, am îngăimat ceva din care rezulta că n-am unde sta şi atunci mi s-a înmânat cu promptitudine cheia unei garsoniere — camera de oaspeţi, presupun — situată în afara localităţii, într-un bloc aflat în curs de finisare construit în anii ’50, având drept fundaţie o cazemată înălţată de nemţi în timpul primului război mondial şi doborâtă de ruşi cu prilejul celui de-al doilea.
Am plecat de la serviciu cu un tractor cu şenile mari, de oţel, căruia la poartă i s-au blocat şenilele mari, de oţel, în mormanele şi mai mari, de omăt.
Într-un fel, asta a fost şansa mea deoarece, luând-o pe jos, în următoarele trei ore am putut admira, chiar din mijlocul lor, splendorile nămeţilor interpuşi între timp pe traseul dintre serviciu şi noul meu domiciliu. Când şi când, mă cuprindea un vag sentiment de vinovăţie ambientală căci, croindu-mi voiniceşte drumul spre casă prin troienele cât dânsa, eram nevoit să le răvăşesc cu sălbăticie desăvârşitele lor forme naturale.
Puţin înainte de miezul nopţii am zărit blocul, învăluit în ceaţa densă. Mult după miezul nopţii, când am desco-perit şi intrarea în bloc, am pătruns înăuntru. Am ajuns, într-un sfârşit, în faţa uşii. De dincolo m-a întâmpinat un miros suspect. Am dat să scot cheia, dar ia-o de unde nu-i! Probabil că o pierdusem prin zăpadă.
Nu m-am descurajat nicicum. M-am repezit dezinvolt cu umărul în uşă, mânat de nestrămutata mea încredere în forţele proprii.
„Ocupat!” — s-a auzit o voce gravă, vizibil iritată, din dosul uşii care cedase imediat, fără nici cea mai mică împotrivire.
Judecând după unele aparenţe ca şi după figura intrigată a bărbatului cu pantalonii în vine ivit de sub uşa prăbuşită, se pare că nimerisem în mod involuntar la toaleta de palier a blocului. Avea să mi se explice pe un ton tăios şi precipitat cum că, după regulile stabilite de însuşi preşedintele de bloc, chiar dacă toaleta era considerată spaţiu comun, accesul locatarilor se făcea individual, pe rând, în mod organizat — şi nu dând buzna, aşa cum făcusem eu — pe bază de programare cu trei zile înainte, aşa că dacă am intenţii serioase, să mă trec din timp pe listă.
Mi-am cerut scuze pentru intempestiva întrerupere şi m-am îndreptat spre uşa mea cea adevărată, care, spre bucuria mea, era larg deschisă, fără broască, şi nu necesita nici cheie, nici berbec.
Am pătruns înăuntru cu sentimente de învingător.
Iar în cele zece secunde până la întreruperea curentului mi-am contemplat chipul într-unul din cioburile oglinzii. M-am putut vedea pe mine însumi gâfâind sacadat. O fi fost de la lupta cu nămeţii, sau o fi fost de de la urcarea pe scări, uneori în patru labe şi cu limba scoasă, a celor zece etaje?!
La drept vorbind, mai ales în bezna aia, nu mai ştiam de unde-mi provenea gâfâiala.
Ştiam însă cu certitudine de unde-mi provenea sângele şiroindu-mi din abundenţă pe faţă; de la un borcan de bulion doar pe jumătate consumat ce îmi aterizase drept în creştetul capului la intrarea în bloc. Era una din formele ce ţineau de obiceiurile locului prin care copiii din bloc salutau cu candoare juvenilă, dar nu numai, ci, iată, şi cu bulionul aferent, sosirea unui nou locatar.
Noroc de prosopul găurit din cui cu care m-am şters de amestecul de sânge şi bulion, două produse lesne de confundat între ele pe întuneric, deşi mult diferite la gust.

M-am instalat imediat şi, în pofida repetatelor şi minuţioaselor căutări, n-am izbutit să găsesc bucătăria, de unde am tras concluzia că n-are, acolo unde am descoperit duşul stricat am dedus că e baia, iar printr-o crăpătură de o palmă la un perete, locatarul din apartamentul alăturat m-a lămurit cu lux de amănunte cum prăbuşirea balconului în iarna trecută a provocat deplasarea peretelui exterior, permiţând o necontenită şi fortificantă ventilaţie naturală.
Avantajele sale se fac simţite cu precădere pe timp de noapte când, odată cu aerul proaspăt de minus douăzeci de grade, pătrund în cameră şi cei circa o sută de decibeli având sursa localizată în neobosita flaşnetă a unui vecin, ale cărui înclinaţii artistice devin din ce în ce mai greu de stăvilit după lăsarea serii.
Continuând examinarea locuinţei cu lumânarea, m-a impresionat în mod deosebit robusteţea caloriferului, format, de altfel, din doi elemenţi — unul mic, iar celălalt şi mai mic — doar că, constructorii l-au montat, din grabă cred, pe dinafară.
Noaptea dorm pe scaun, într-un colţ. În pat n-am nicio şansă, puţinul loc lăsat de şobolani fiind îndată ocupat de nişte insecte cu miros specific, miros care mi-a şi atras la serviciu nedreapta reputaţie de băutor de whisky.
În câteva rânduri m-a bătut gândul să dorm în baie dar, de când mi-a refulat WC-ul, pe jos e cam alunecos. Preventiv, după acest eveniment, m-am trecut şi eu pe lista aia.
Am ţinut minte cu precizie data înscrierii pe listă, fiind chiar a doua zi după explozie. Totul s-a petrecut într-una din boxele individuale de la subsol, amenajată în incinta ruinelor fostei cazemate din fundaţia blocului. Bîjbâind prin întuneric, un vecin cu simţul pipăitului deficitar, în loc să pună mâna pe putina cu murături, luase în braţe o bombă rămasă neexplodată dintr-unul din cele două războaie mondiale, dar nu se mulţumise doar s-o descopere ci, scăpând-o pe jos, o şi pusese, mai mult ca sigur neintenţionat, în funcţiune. Ancheta declanşată de autorităţi avea să-l găsească pe vecinul dezmembrat vinovat pentru nerespectarea regimului armelor şi muniţiei, iar urmaşii săi nedezmembraţi daţi în urmărire generală pentru recuperarea pagubelor.
Partea pozitivă a întâmplării este că primarul nostru se zbate să obţină o recunoaştere internaţională prin introducerea în cartea recordurilor a blocului nostru care, după explozie, are un unghi de înclinare ce în curând va face să se ofilească definitiv prestigiul de secole al celebrului turn din Pisa.

Referitor la amplasamentul blocului în care stau nu-mi pot masca satisfacţia c-am nimerit în chip norocos la poalele unui munte falnic care, pe lângă faptul că este stâncos, golaş şi abrupt, prezintă o însuşire rară, găzduind cele mai numeroase şi spectaculoase avalanşe din acest pitoresc masiv muntos de provenienţă vulcanică.
Fiecare dintre avalanşe este precedată cu regularitate de invaziile haitelor de lupi înfometaţi, ale căror tendinţe instinctuale, conform tradiţiei păstrate cu sfinţenie din moşi strămoşi, urmează să fie unanim dezaprobate cu vorbe de ocară, apoi, dacă e cazul şi cu bâta.
În ce mă priveşte, sunt pregătit. Deoarece bâtele au ajuns prin zonă la preţuri prohibitive, am căutat să compensez printr-o bogată paletă de înjurături. De un real folos în deprinderea noutăţilor de ultima oră mi-a fost trasul cu urechea la conversaţiile copiilor din bloc.
Cine scapă de lupi, are privilegiul de a prinde avalanşele care, totuşi, după spusele localnicilor, sunt nimica toată faţă de valurile succesive de inundaţii ce vestesc sosirea primăverii pe aceste meleaguri încântătoare.
Pentru anul în care ne pregătim să intrăm se mai prevede de către specialişti un eveniment ce se petrece cam o dată la o sută de ani. Vulcanul de pe creasta muntelui dă semne de dezmorţire, ceea ce n-ar trebui să mire pe nimeni având în vedere că ultima sa erupţie de proporţii a avut loc exact acum nouăzecişinouă de ani şi unsprezece luni. Cam asta, de altfel, este şi vârsta localităţii noastre, atestată documentar pentru prima dată acum cinci sute de ani şi reatestată la fiecare sută de ani ca renăscând din propria sa cenuşă… vulcanică.

Deşi am început să mă acomodez, nu pot să nu recunosc că trăiesc o uşoară stare de agitaţie generată nu de multitudinea întâmplărilor, ci de neprevăzutul lor cotidian.
La serviciu însă este cu totul altceva.
De două zile domneşte o atmosferă calmă, liniştită, propice climatului agreabil de muncă. Se vorbeşte în şoaptă, se merge în vârful picioarelor, uşile se închid cu grijă.
Aşa am primit instrucţiuni alaltăieri din partea conducerii uzinei alăturate, unde, lipită de întreprinderea noastră, s-a pus în funcţiune, înainte de termenul planificat, noua şi moderna secţie de fabricare a nitroglicerinei şi trinitrotoluenului.
Ni s-a atras atenţia că trebuie să avem mare grijă să nu depăşim cumva nivelul admis de vibraţii colective, că-i jale.
În urma unei circulare, pe toţi pereţii au apărut afişe mari de avertizare, scrise caligrafic de către un arhitect priceput, anume angajat pentru aceasta de către serviciul de protecţia muncii.
Iată numai câteva din multele avertizări:
„Nu tuşiţi cu toţii odată! Pericol de moarte!”
„Evitaţi strănutul în grup! El este duşmanul longevităţii dumneavoastră!”
„Nu pocniţi din degete concomitent! Cei dragi vă aşteaptă acasă!”
Numai la toaletă nu sunt avertismente. S-a opus psihologul, cică pentru a nu declanşa posibile inhibiţii şi tulburări de comportament. Totuşi, şi acolo s-au afişat unele recomandări cu conţinut specific.
În rest sunt bine sănătos, ceea ce, dacă-mi trimiteţi vreo două mii de lei, vă doresc, cu toată sinceritatea, şi vouă.
Dacă nu, nu.

Al vostru fiu,
Stagiaru’

(extras din romanul „Norocosul teoretician” de Emil Dogaru)

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook