Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, a devenit tot mai direct; nu mai menajează susceptibilităţi. Maniera directă de abordare a subiectului, combinată cu felul de-a fi mai reţinut al celor din Ardeal şi experienţa de prozator, nu dă rateuri; scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă.

Avem nevoie de critici obiectivi în care autorii să aibă încredere, să ştie fiecare cum stă şi la ce nivel se găseşte.

Un comentariu la strălucitele eseuri critice ale domnului Opriţă, adunate în volumul “Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000”, publicată la editura “Casa Cărţii de Ştiinţă” din Cluj-Napoca, e foarte greu de făcut. Despre o carte foarte bună, se scrie foarte greu, în sensul că nu te poţi aventura să lauzi ceva care e vizibil de laudă; îţi trebuie multă subtilitate stilistică. Una e să dai cu bâta în baltă, să agiţi peştii şi să-i faci să riposteze, neavând încotro s-o ia, şi alta este exegeza serioasă.

Despre o carte a domnului Mircea Opriţă, Cornel Robu, Ion Hobana, Florin Manolescu sau Voicu Bugariu nu poţi scrie decât cu seriozitate, ferindu-te, în acelaşi timp, de căderea în păcatul laudelor exagerate. Realizatorul acestor “cronici” dă senzaţia de siguranţă; înscriindu-se firesc în peisajul science fiction-ului românesc, dă certitudinea că nu este un guru. Nu creează emuli, nu îngroapă pe nimeni; îi ţine pe toţi cu capul afară, să poată respira, mai larg sau mai sacadat, dar în apa rece ca gheaţa a criticii.

Era cazul să vină cineva şi să stabilizeze nisipurile mişcătoare ale Fandom-ului românesc. Era cazul să vină cineva şi să dea dreptate celor care au, fără a-i jigni pe ceilalţi. Programatic, un guru dă tuturor iluzia că au dreptate, chiar dacă n-au, din convingere sau din interes.

Cei care vor o nouă “unitate de monolit”, “din pământ din iarbă verde”, o revistă unică, pe ţară, sau o nouă re-“fandom”-izare vor fi dezamăgiţi.

E îmbucurător să constaţi că s-a format un prim eşalon de critici science fiction.

Al doilea eşalon, în care intră, printre alţii, Gyorgy Gyorfi-Deak, Laurenţiu Nistorescu, Mircea Naidin, Liviu Radu, este încă necristalizat, cum e şi literatura SF a momentului.

Mă tem că a scrie despre domnul Opriţă duce la o carte nu la un articol; venind din interiorul celor scrise de el, cunoaşte personal majoritatea numelor prezente în carte, fiind, la rândul lui, cunoscut de acestea.

Pentru a scrie ceva despre o carte atât de serioasă, îţi sunt de folos câteva fraze cheie; le ai, înseamnă că articolul e ca şi scris.
O primă cheie este chiar titlul volumului de texte critice, “Cronici de familie”, titlu care se referă la cei ce, chiar publicaţi înainte de 1999 sau 1989, sunt o familie a unui început de secol XXI, dacă nu de mileniu. Această familie spirituală, cu personaje extrem de contradictorii, chiar dacă nu se afirmă explicit în carte, este simţită de fiecare dintre noi, membrii sau simpatizanţi, ca un fel de familie Adams.

Bine ţinute în lesă de talent şi inteligenţă, să nu ajungă la un prag clinic, lipsa de logică în gândire, ideile fixe, dar originale şi strălucitoare, susceptibilitatea, orgoliul, mania persecuţiei sau halucinaţiile pot produce un spectacol savuros.

Scriitorii, să le zicem “douămiişti”, în paranoia lor, se cred orice vrei. Chiar dacă deranjează ostentativ, trebuie lăsaţi în pace; nu trebuie deranjaţi. Dacă sunt tineri sau bătrâni, nu contează; principalul e să fie neliniştiţi. Scriitori care să se laude cu sănătatea lor mentală nu există.

Dacă se termină un mileniu cu ei sau începe altul, tot cu ei, nu are importanţă. Nici faptul că sunt mai puţini decât scriitorii mainstream-ului, deci mai vizibili, nu are importanţă. Principalul e că sunt nebuni. Dacă nu sunt nebuni, se prefac foarte bine, îşi joacă foarte bine rolul, intră singuri în el; nu au scenarist.

În science fiction-ul românesc, spre deosebire de cel american, lucrurile nu sunt mai bune fiindcă sunt mai puţine.

Numai dorinţa de a fi “altfel” nu ajunge, dar trebuie să se pornească de la ceva şi e un lucru bun când criticul n-o încurajează prea mult.

Totuşi, ideea ce se desprinde din carte este că nici un scriitor nu e atât de prost încât să nu poată să se manifeste, cu condiţia ca numărul acestora să nu atingă o masă critică, şi nu are niciun rost de unde vine scriitorul în SF, ci de ce. Nu trebuie să fim optimişti şi atunci când ni se spune că se alege praful, cum e obiceiul pe la noi. Nici nu trebuie să facem astfel încât neînţelegerea să devină de la sine înţeleasă.

Criticul este unul dintre puţinii oameni care, atunci când îţi spune cine eşti, nu aşteaptă mulţumiri.

O altă cheie ce deschide o altă uşă spre text este moartea SF-ului printre gloanţele Revoluţiei din 1989. De fapt, nu e decât o trecere a unora din barca profitorilor science ficţion-ului anterevoluţionar în barca profitorilor Revoluţiei, pe Rubicon, la vale; pe nici unul din malurile râului. Nu este nici măcar imposibilitatea acestora de adaptare la nou, ci lipsa lor de voinţă în a crea acest nou mod de a vedea lucrurile, închistarea în barcă.

Regele SF e mort, dar cu scriitorul de gât. Lumea poate începe sau poate să se termine cu scriitorul, lucrul nefiind important; trăim, murim, dar o mai ducem, aşa, o vreme. Asta ne şi sugerează criticul Mircea Opriţă, faptul că fiecare scriere e o lume; de azi, de mâine, de azi pe mâine. Dacă nu ne sugerează acest lucru, înseamnă că ne-am imaginat că face lucrul ăsta, în paranoia noastră de “adamşi”. Nu ştiu dacă, prin caracterul său virtual, noul “Fandom” e o piesă horror cu scriitori normali sau dacă personajele sunt astfel într-o piesă de teatru normal.
A pleca de la o carte de critică bine realizată, nu înseamnă neapărat că trebuie să plecăm cu ideile criticului. O carte realizată dă idei. E bine să plecăm de la ideile autorului, dar cu ideile noastre. Şi mai bine este atunci când ideile criticului pleacă de la ideile scriitorilor, hotărât să-i înţeleagă, închizând un cerc. Mircea Opriţă, în postură de critic literar, are răbdarea şi curajul să-i înţeleagă pe toţi şi nu-i lasă să se strecoare printre jaloane poziţionate tot de ei.

Prin ceea ce scrii, nu vii la exeget ca la vrăjitoare, plăteşti, iar el îţi prezice un viitor mai bun. Dacă scapi printre degete, te poţi îneca în tot mai accentuata acumulare a timpului. Au un trecut doar cei care ştiu cum să-l înceapă.

Cei care au înţeles să nu se sinucidă prin scrisul lor, doar pentru a spulbera plăcerea criticului de a-i desfiinţa, au un viitor şi se găsesc în atenţia domnului Mircea Opriţă.

Paradoxal, când sunt cu toţii scriitori buni, nu e bun niciunul. Când începe toată lumea să aibă dreptate, rămâne fiecare cu dreptatea lui paranoică.

În literatură e ca în fotbal, dar şi în fotbal e altfel. Literatura SF nu este pentru toată lumea; nu este o democraţie, care să transforme visul în realitate. Science fiction-ul transformă realitatea în vis. Cei care se aşteaptă ca acesta să fie o literatură “de masă”, cu vânzări şi profituri colosale, pot aştepta trenul.

Întrebarea firească dacă noile generaţii afirmă un “prim val” al SF-ului românesc sau dacă acest prim val, prin simpla lui existenţă, a generat “douămiiştii” analizaţi de critic în “Cronicile de familie” prezente e şi ea o cheie. Cred că numai prezentul creează trecut. În egocentrismul lor generalizat, mai nou veniţii se mănâncă între ei, fiecare pe fiecare, cu toate că nu se înghit; prin asta, aduc trecutul mai aproape. Cei din primul val măcar ştiau să mimeze faptul că sunt “strâns uniţi” în jurul a ceva. Azi, fiecare e cu băutura lui; nu consumă nici doi scriitori acelaşi lucru. S-a plecat de la a se consuma acelaşi fel de literatură science fiction în diverse stiluri şi s-a ajuns, azi, în a se consuma diverse feluri în acelaşi stil. S-a plecat de la stil şi s-a ajuns la conţinut.

Nu scrii în speranţa că vei ajunge, după un timp, să găseşti şi lucruri interesante de spus.

“Douămiiştii” aceştia, demni membri ai familiei Adams, se remarcă mai mult prin calitatea cantităţii decât prin cantitatea calităţii. Cu timpul, vor înţelege că nu e esenţial să fie cantitatea o primă calitate, dar va fi prea târziu; va veni un al treilea val care îi va afirma aşa cum sunt în realitate, nu cum vor să apară. Asta, dacă nu cumva criticul Mircea Opriţă a şi început acest demers.
Paradoxal, problemele “noului val” de scriitori science fiction români sunt mult prea grave ca să merite vreo atenţie. Acum, că am făcut genul SF un vis, e cazul să ne trezim din somn şi să ne apucăm serios de scris.

Nu mai crede nimeni că trăieşte în ţara tuturor posibilităţilor lui. Cel ce are talent poate convinge pe cineva, cu mare greutate, de acest lucru, iar cel care nu are talent convinge foarte uşor că are, neavând altceva mai bun de făcut.

Fin observator, criticul Mircea Opriţă ştie să discearnă între adevărul ascuns şi minciuna vizibilă. Vor rămâne în cărţi doar cei care nu se întreabă, toată ziua, ce fac toţi ceilalţi în timp ce ei scriu; şi nu sunt în stare să facă tot ce fac ceilalţi.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Victor Martin in Critică literară, Cărţi, Science fiction
Comenteaza! »