Clapele albe ale unui pian, uitat, bat sunete care îmi şoptesc: – la dana portativului muzicii vieţii, pot ancora suflete, sunete – valuri, aduse dinspre larg de dincolo de orizont. Am început să le duc dorul înspre viitor. Curatul nu-mi poate alunga, încă, gunoiul celor care-mi murdăresc prezentul. Nu pot să încep să astup fundul gropii vieţii mele, de jos în sus. De ce să ne îngropăm singuri înaite de-a ne fi născut, strigă cei care nu vor drumul neatului. Copii de dinaintea dragostei şi iubirii nu vor să mai fie. Monştrii le iau dreptul la viaţă. La vămile intrării bucuriei, îngeri negri în sutane şi cu inimi de piatră, vămuiesc suflete, împuţinându-le.
Pe tronuri de judecată, stau cruci întoarse spre gropa vieţii. Balanţa lor stă şchioapă într-un picior! Sunt sunete multe pe care nu mai vreau să le mai ascult, sunete oarbe, negre. Pe imagini care îmi scot ochii, guri hâde, strâmbe, guri care poruncesc sentinţe inegale şi care rănesc libertatea noastră, vopsesc cu bidineaua în alb, oamenii întunericului, cărora le deschid libertatea spre lumea lor, întoarsă împotriva luminii. Murim încet şi câte puţin. De ce trebuie să-i ascult prin ceea ce-au fost, cu-un ieri întunecat, printr-un prezent care îmi ia lumina viitorului? Nu-mi doresc predestinare care să intersecteaze drumuri fără sens şi pe care nu viaţa mi le pune în cale. Mă întreb de ce şi pentru ce? Linia existenţei nu-mi moare în întunericul voit de alţii!
Cine sunt eu să spun cuiva despre o încredinţare pe care o are, să i-o permit sau să i-o interzic?… Am acest drept?!… Cine sunt eu să aprob sau să interzic cuiva modul în care Dumnezeu îi vorbeşte acelei persoane?… Și în final, cine suntem noi să limităm prin constrângere, sau să forțăm prin impunere și intimidare ca un om să ne adopte principiile, standardele și încredințările personale privind Divinitatea?…
Am eu oare puterea (permisiunea), să primesc (să mă înfrățesc), sau să exclud (să marginalizez) pe vreunul dintre semenii mei?… Am acest drept?!… Am eu oare ca și simplu om, această libertate gratuită, mai ales dacă mă mai consider și creștin?…
În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre „Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să–l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea „Realitate şi fictiune în romanul Moromeţii”. Am stat câteva zile în satul Siliştea–Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman, de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete (Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o bătrânică ţărancă, care pe atunci stătea la fata ei, Ilinca.
Poate voi vorbi odată despre acest lucru, acum însă vreau să vă spun altceva ce m-a frapat la scriitor. După ce am alcătuit un album cu toate fotografiile eroilor din „Moromeţii”, m-am prezentat cu el la Marin Preda să văd ce impresie are el despre personaje. Venise pe acasă să-şi viziteze rudele şi mai ales pe maică-sa care era bătrână şi bolnavă. „Domnule Preda”, i-am zis eu, „poate o să vă mire, am luat o lucrare…” „Aaaa, da, ştiu, mi-a povestit Piru despre tine… Şi ce vreai să scrii tu în acestă lucrare? Tu eşti din Râca, de la fostul învăţător al meu Crivăţ? Ce mai face? Mai bea, mă? La Râca veneam eu după cărţi pe la neamurile mele. Stancu lu’ Diţă ce mai face?”
Nu cred să existe vreun om care să nu-şi fi dorit, la un moment dat, să facă o schimbare în viaţa lui. Pentru unii, dorinţa a fost asemeni unei încolţiri de primăvară, au răsturnat pământul oricăror obstacole şi prejudecăţi şi şi-au împlinit chemarea lăuntrică. Alţii au nutrit-o în ascuns, i-au dat târcoale timid, până când puterea obişnuinţei sau inerţia, mult mai puternice, i-au învins. Sau, poate, n-au crezut cu adevărat în ea, fiindcă nimeni nu le-a vorbit despre lucruri pe care ei le-au simţit vag, ca o amintire îndepărtată, în sufletul lor.
Cel mai dificil atunci când vrei să faci o schimbare în viaţa ta este să-i determini pe ceilaţi, în special cei apropiaţi, să o accepte. Chiar dacă aceasta nu-i afectează cu nimic în fond, vor opune rezistenţă atâta timp cât nu vor înţelege ce anume s-a schimbat în atitudinea ta obişnuită faţă de lucrurile pe care vrei să le schimbi. Şi nici nu vor înţelege dacă, atunci când le explici, se aud de fapt pe ei înşişi, îşi aud propriile convingeri traducând cuvintele tale. În cele mai dese cazuri, nici nu vor să înţeleagă, fiindcă nu sunt pregătiţi să-şi schimbe imaginea despre ei înşişi în raport cu tine şi să accepte o nouă poziţie.
Teatrul Odeon şi Fundaţia Culturală „Camil Petrescu„ prezintă miercuri, 17 iunie 2009, de la ora 19:00, la Teatrul Odeon lectura piesei „Spre pacea eternă” de Juan Mayorga. Traducerea aparţine Ioanei Anghel, regia este semnată de Cristian Dumitru, iar din distribuţie fac parte Marius Stănescu, Mugur Arvunescu, Gabriel Pintiliei, Marian Ghenea, Marian Lepădatu, Nicoleta Lefter. Lectura va fi urmată de discuţii cu publicul, moderate de Andreea Dumitru şi Sorin Alexandrescu. Intrarea este libera.
14 voturi
Încarc...
33 voturi
