11 noiembrie 2010

Marin Preda: Băiete, ăştia vor să mă termine!

În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre „Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să–l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea „Realitate şi fictiune în romanul Moromeţii”. Am stat câteva zile în satul Siliştea–Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman, de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete (Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o bătrânică ţărancă, care pe atunci stătea la fata ei, Ilinca.

Poate voi vorbi odată despre acest lucru, acum însă vreau să vă spun altceva ce m-a frapat la scriitor. După ce am alcătuit un album cu toate fotografiile eroilor din „Moromeţii”, m-am prezentat cu el la Marin Preda să văd ce impresie are el despre personaje. Venise pe acasă să-şi viziteze rudele şi mai ales pe maică-sa care era bătrână şi bolnavă. „Domnule Preda”, i-am zis eu, „poate o să vă mire, am luat o lucrare…” „Aaaa, da, ştiu, mi-a povestit Piru despre tine… Şi ce vreai să scrii tu în acestă lucrare? Tu eşti din Râca, de la fostul învăţător al meu Crivăţ? Ce mai face? Mai bea, mă? La Râca veneam eu după cărţi pe la neamurile mele. Stancu lu’ Diţă ce mai face?”

După ce i-am dat eu toate informaţiile cerute, i-am povestit intenţia mea de a face o radiografie a personajelor, comparând realitatea personajelor din sat cu felul cum au fost ele prezentate în roman. „Ar fi interesantă, monşer, dar ai grijă…” Priveşte albumul printre ochelari şi se opreşte la maică-sa. „Nu puteai si tu s-o pui să se îmbrace mai bine! Ş Ilinca tot îmbrobodită…” Am tăcut tot timpul, urmărindu-l cu o curiozitate diabolică. „Ăsta cine?” – fixează el ochii pe un personaj. „Fostul dumneavoastră coleg de şcoală, acum e vânzător la MAT!” „Băă, da’ nu-l mai cunosc, s-a schimbat!” Aprinde o ţigară şi trage cu foc din ea. Urmăreşte cu o curiozitate de copil toate fotografiile. Pe unii nu-i mai cunoştea, îmbătrâniseră. Pe alţii îi căina. „Amărâţi mai sunt, parcă în roman eu nu i-am văzut aşa!”

Timpul a trecut.

O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda? Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival „Marin Preda” în Silişte, la care am participat si eu. Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i ramână un asemenea semn. El, imi spunea sora lui, de câte ori venea pe acasă, le povestea că prevestea ceva, avea presentimentul morţii iminente. „Mă urmăresc…” le spunea. „Cine?” – ł-a întrebat ea. Şi el tăcea. Nu i-a răspuns.

În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări.

„Serile acelea erau  adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” – povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari, de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune „Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică  majoritatea „creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.” – zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: „Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul pustiu, strigând îngrozit: „Mă omoară, băiete, mă omoară!”” A fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: „Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză…” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: „Îmbracă-te, trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. „Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat. „Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa?

După aparitia „Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate „Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al „Delirului”. La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: „Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din „Delirul”… Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!”

După un timp, altădată în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: „Ha, ha, ha, să vezi ce-am mai făcut astăzi!… Ştii cine a venit la mine, la birou?” „Dacă nu spui, nu ştiu!” – i-a zis soţia. Zice: „Ambasadorul sovietic!” După o pauză: „Cum să vină el să mă întrebe ce am de gând să scriu mai departe în „Delirul”?” „Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?” – l-a interogat soţia. „Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din „Delirul”?” Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: „Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?… Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se cuibărea neliniştea.

După aceasta scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: „Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” În 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina scriitorului. (Date culese din Revista As, AnulXX, nr.938, 1-8 octombrie 2010 – din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului)

De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas. Marin Preda a fost luat in vizorul securitătii după aparţia romanului „Delirul”, roman care readuce în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducatorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial într-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Române să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei străbune. Marin Preda avea în pregătire un alt roman în care intenţiona să arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru în obsedantul deceniu. În romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” eroul principal pomeneşte la un moment dat despre „era ticăloşilor”. Notiţele volumului al doilea din „Delirul”, împreună cu o valiză plină cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în faţa armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât si pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea, care a spus într-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din orasul Băileşti: „Leana lui Zăpăcitu din capul satului”. „Zăpăcitu” era porecla concetăteanului său pe nume Galiceanu, dar această aluzie avea să o plătească cu viaţa, deoarece a fost dat pe mâna lui „Radu”, adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de amenintare: „dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri”, precum si a altor câtorva din conducerea postului de radio „Europa Libera”, a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.< Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte, cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale, declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil. Să vedem însă cum s-a desfăşurat „colaborarea” lui cu regimul comunist si care au fost relaţiile sale cu securitatea, care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breaslă, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii. În Dosarul de Urmărire Informativă (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat „Editorul”, există o notă a securitătii datată 16 noiembrie 1972, în care se menţionează că „Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru”. După „Tezele din aprilie” prin care Nicolae Ceausescu anunţa începutul aşa zisei „revolutii culturale” după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potenţiali duşmani ai „revolutiei culturale”.

Se cunoaşte faptul că Marin Preda era în evidenţa securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armată de agenţi care îl supravegheau în permanenţă. În notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: „declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii”, „refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia”, precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Într-una din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu „transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România”. În luna ianuarie 1972 un alt informator al securităţii care semna „Artur”, scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alţi colaboratori ai postului de radio „Europa Liberă”. În baza acestor note, cât si a unui referat al securităţii în legătură cu „activitatea lui duşmănoasă”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii „Cartea Românească” s-au făcut dese percheziţii noaptea.

Cât priveşte „colaborarea” lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurintă citind declaraţia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrările, fiind acuzat că în scrierile lui este prea de „dreapta”. Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat însă, punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o înjurătură neaoşă, publicându-i apoi toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest aşa zis „produs al proletcultismului”: „Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se în orice împrejurare ca un adevărat aristocrat; el avea răbdarea nobilă să-i asculte pe toţi cei care i se adresau si să le răspundă cu francheţe si naturaleţe”. De asemeni el apreciază „onestitatea intelectuală a lui Preda si incapacitatea lui organică de a tolera minciuna şi injustiţia, de orice fel ar fi fost acestea.”

La răndul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul „Îngerul de gips”, deşi era ostracizat în ţară, întrucât participase peste hotare la manifestări anticomuniste.

Despre organele de represiune care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului „Cel mai iubit dintre pamanteni” foloseste la adresa lor epitete precum „duri”, „cretini”, „primitiv” (un colonel de securitate), „demagog rudimentar” (un general), „analfabet periculos” (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc.

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinta ei de implicare în viaţa politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor, care se simtiseră ofuscati la aparitia volumului „Delirul”. Cu câteva zile inaintea morţii lui, după cum declara fratele său, scriitorul a primit câteva ameninţări cu moartea şi i-a mărturisit „sunt un om terminat”, exact ca în cazul lui Vlad Georgescu. Şi băieţii s-au ţinut de cuvânt, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu, care a dat pe post „Orizonturile Roşii”, carte care a dezvăluit occidentului adevărata faţă a dictatorului român. Pentru a demonstra că nu sunt primitivi, i-au vârât un cearşaf în gură, sau i-au pus o perna pe faţă, „astupându-i orificiile respiratorii”, după cum reiese din raportul întocmit de IML.

Cea mai autorizată părere asupra morţii lui Marin Preda rămâne însă cea a medicului Şerban Milcoveanu, care, bazându-se pe declaraţiile unor martori care l-au văzut pe Marin Preda imediat după moarte, este convins că a fost otrăvit cu cianură de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea lividă specifică tuturor cadavrelor, ci era de culoare „rubinie, de un roşu deschis”, culoare specifică a celor morţi în urma inhalării cianurei. De aceiaşi părere este şi fosta soţie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsă că soţul ei a fost otrăvit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat într-un interviu acordat la Paris Lucretiei Bârladeanu: „După ce am văzut fotografiile date de poliţie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te întrebi dacă nu este vorba de un asasinat…”

În cartea sa „Cum a murit Marin Preda„, C. Turturică, pare-se şoferul lui, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu „Cel mai iubit dintre pământeni”. În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă, ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe marginea patului.

Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărut ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri. În ultimul timp Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară, se ţineau după el şiruri întregi de maşini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe merăsuflate. Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în mijlocul Bucureştilor cu atâta lume strânsă. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste cu Marin Preda, cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.

La citirea romanului „Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? Încotro merge specia umană? Ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? Ce-i femeia? Ce-i răutatea? Care-i sensul vieţii? Ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? De ce universul operei lui este aşa de degradant? De ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil? După moartea lui tragică mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare… Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea… Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune. Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Caragiale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia… Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii, ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar. Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, „de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”

Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: „În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”

După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. „A apărut” – zice Eugen Simion – „o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic… m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor, ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 7 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook