S-a înţepenit în mintea oamenilor credinţa că „dacă vezi filmul, ai citit cartea”. Nimic mai puţin adevărat. Confuzia care se face în mod grosolan şi cu insistenţă, este între „poveste” şi „fel de a spune povestea”. Când vine vorba despre marea proză, nu întâmplările în sine au drept consecinţă valoarea unei cărţi, ci modul de a le povesti şi de a construi personaje. Arta unui mare prozator nu este dată (decât parţial) de capacitatea de a inventa evenimente, ci mai ales de talentul de a le relata, de a pune la treabă imaginaţia cititorului prin puterea de sugestie a cuvintelor. În plus, „vizualul” este mult-mult-mult în urma putinţei omului de a-şi „închipui”, prin urmare produsul gata făcut şi redus la imagine, la gest, nu va avea nicidecum forţa insinuării lingvistice.

Să luăm ca exemplu un fragment scurt din „Moromeţii” lui Marin Preda. Iar ca să folosească demonstraţiei, sfatul meu este să vedeţi acum (exact în momentul acesta) pelicula, după care continuaţi să citiţi.

Secvenţa e bună, nimic de zis. Dar e atât de departe de text, încât cine îşi ghidează, pornind de la film, impresiile despre carte se află într-o gravă eroare. Să vedem ce scrie cartea:

– Zău, mă? Ia spuneţi! Ce zicea, ce zicea?!!
– Avem douăzeci şi patru de oi cu lapte, asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlăit, încercând să imite glasul făţarnic al fratelui său mai mic; aşa le tot spunea ăsta la masă.
– Şi el ce zicea?! Ce zicea?! întrebă Guica cu glas înecat de curiozitate şi plăcere. Alea ce zicea, puturoasele alea? Mă-sa, mă-sa ce zicea?
Achim răspunse căutând să-şi potrivească glasul şi să-l facă asemănător cu al mamei vitrege adică: cinstit şi înţelegător aşa cum îi răspunsese tatălui lor la masă:
– Lasă-l, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt şi ei băieţi mari…
Paraschiv izbucni în hohote groase. Mătuşa nu râse, însă chipul ei zbârcit şi negru şi gura cu buzele supte înăuntru se frământară de plăcere. Nilă zâmbi stingherit, parcă ruşinat. El spuse:
– Hai, bă, ce râdeţi aşa?
– Pe urmă l-a luat pe ăsta în grădină şi nu ştiu ce i-a spus. Ce ţi-a spus, Nilă? întrebă Achim.
– Ce mai întrebi, nu spusei o dată? bombăni Nilă.
– Zău, mă? Te-a luat în grădină! Şi ce ţi-a spus? întrebă Guica ca şi când n-ar fi auzit bombăneala lui Nilă. Ce ţi-a spus, Nilă? Spune, mă, dă-te naibii, că cine ştie ce ţi-o fi spus şi tu n-ai înţeles. Hai, spune!
Nilă tăcea cu fruntea în pământ. Faptul că se lăsa greu, până la urmă le strică cheful celor doi fraţi şi îl întrebară dacă da sau nu, îi dă drumul lui Achim să se ducă?
– Nu vă spusei, bă, că îi dă? Ce tot întrebaţi atâta? Numai să aducă bani! adăugă Nilă cinstit. Să aducă la toamnă patru mii de lei.
Paraschiv râse iar, răguşit, şi îi dădu lui Nilă un pumn în spinare.
– Auzi, ga Mario? se adresă el mătuşii, fără să-l mai ia în seamă pe Nilă.
(…)
– Stai, Nilă, stai, mă, prostule! îl opri mătuşa înţepată. Stai să vorbim! Şi se adresă lui Paraschiv: Acum voi ce faceţi, tu şi cu Nilă? Când plecaţi? Trebuie să fugiţi înainte de secere, să n-aibă cine să le secere grâul şi nici cu ce să-l care. Să vedem ce-au să facă fără voi.
(…)
E caii voştri, e averea voastră! Dacă nu murea biata mă-ta, eraţi şi voi în casa voastră, nu ca acum, că n-aveţi loc de puturoasele alea.

Citiţi cu atenţie fragmentul şi apoi revedeţi scena. Nu-i aşa că-i mare Preda?

6 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cinema, Cărţi, Fragmente literare, Video
7 comentarii »