24 februarie 2011

M-am logat pe blogul timpului!

Clapele albe ale unui pian, uitat, bat sunete care îmi şoptesc: – la dana portativului muzicii vieţii, pot ancora suflete, sunete – valuri, aduse dinspre larg de dincolo de orizont. Am început să le duc dorul înspre viitor. Curatul nu-mi poate alunga, încă, gunoiul celor care-mi murdăresc prezentul. Nu pot să încep să astup fundul gropii vieţii mele, de jos în sus. De ce să ne îngropăm singuri înaite de-a ne fi născut, strigă cei care nu vor drumul neatului. Copii de dinaintea dragostei şi iubirii nu vor să mai fie. Monştrii le iau dreptul la viaţă. La vămile intrării bucuriei, îngeri negri în sutane şi cu inimi de piatră, vămuiesc suflete, împuţinându-le.

Pe tronuri de judecată, stau cruci întoarse spre gropa vieţii. Balanţa lor stă şchioapă într-un picior! Sunt sunete multe pe care nu mai vreau să le mai ascult, sunete oarbe, negre. Pe imagini care îmi scot ochii, guri hâde, strâmbe, guri care poruncesc sentinţe inegale şi care rănesc libertatea noastră, vopsesc cu bidineaua în alb, oamenii întunericului, cărora le deschid libertatea spre lumea lor, întoarsă împotriva luminii. Murim încet şi câte puţin. De ce trebuie să-i ascult prin ceea ce-au fost, cu-un ieri întunecat, printr-un prezent care îmi ia lumina viitorului? Nu-mi doresc predestinare care să intersecteaze drumuri fără sens şi pe care nu viaţa mi le pune în cale. Mă întreb de ce şi pentru ce? Linia existenţei nu-mi moare în întunericul voit de alţii!

Chiar dacă alerg după visuri neîmplinite, cărările vieţii nu-mi pot fi oprite de nimeni. La unii obosesiile sunt ridurile vieţii. Ele există! Sunt demult, începând de la dana portului unde am ancorat cu toţii, privind lumina pentru prima dată. Cei care le au, uită ca au un început şi-un sfârşit. A trebuit să urc trepte albe sau negre, spre un tot fără sfârşit, căutând cu grijă să las întunericul în urma mea. Mă întreb, există mai multe începuturi cu mine în acelaşi timp spre infinit?

– Hm … scriu cuvinte, încerc să le gândesc, poate unele ucise, dar încă încerc să le mai aduc la viaţă.

Am simţit vârful ascuţit al durerii, tăişul dur cum înţeapă, palpitaţia pieptului, groaza de moarte, starea leşinului, disperarea, laşitatea mea atât de dureroasă de multe ori în faţa neputinţei, dar să ajung ca să nu ştiu că speranţa poate fii ucisă, nu am crezut niciodată! De ce sunteţi hiene ale vieţii noastre? Sunt încă în viaţă! Inima-mi bate puternic, simt sângele năvalnic şi pot fi stăpân peste iubire, iubire de ieri, de astăzi, de mâine, iubire de lumină. Nimeni nu poate folosi nicio unealtă, ca sa poată săpa, scormoni, modifica, cu întuneric în fluviul sensului existenţei, pentru a opri sau modifica cursul acestuia.

Travaliul poate fi groznic, frumos sau urât, scăldat în sângelui vieţii, dar nu ne poate duce pe toţi spre liziere de margini. Nu vreau un travaliu al vieţii continu! De ce nu ne oprim, acolo în suferinţă şi să spunem: nu! Un jeep derapează făcând prea mult zgomot, pentru că există… un personaj murdar şezând traspirat pe pielea multora. Oare credeţi că în timp, această piele se poate transforma în oameni şi să arunce dihania care consumă vieţi?

– Stai liniştit (aud sunete), că visurile tale le voi culege şi le voi duce dincolo, în lumea altui univers. Nu sfâşia cu ghearele inimii, clipele tale duse şi nici fâşii lungi din veşmântul vremii tale. De acolo ca un izvor în cascadă curgând spre timpul prin care ai venit, o să-ţi dai seama de gândurile celor în a căror lume ai fost.

Uşa trăirilor mele a lăsat, închizând în spatele meu, o lume pusă la microscop, şi-n geamul mic şi rece, am citit suspinul ochilor mei prin norii ce priveau şi ei în jos. Am realizat că lumile nu se pot despărţi.

Acolo, undeva, o maşina în timp a lăsat urmele mele de trecere, în aerul unei păduri de gânduri, la margine de şosea, pădure în care nu am avut timp să intru niciodată. În ea am văzut o faţă care nu era a mea, faţă care s-a pierdut în mulţimea copacilor. A dispărut în ceaţa amăgitoare a unei toamne târzii. Geamul maşinii a estompat-o prin oglida retrovizoare, parcă şi ea gânditoare. Nu am mai regăsit-o, niciodată. Astăzi încă o mai caut. De atunci pădurea a rămas a mea şi s-a tot mărit, cu copaci de gânduri, cu ramuri care înoată spre cer.

Oare am devenit un purgatoriu ale propriilor mele setimente? Sunt oare cel care nu cere vamă pentru suflet, părticică din nefericirea mea? Vreau oare să fiu fericit, fără argintul vânzării pentru ca să cumpăr visuri? Mă simt câteodată în ghiozdanul copilului cu obrajii roşii şi care nu duce povara mea din viitor. Ce fericire! Mă simt în fereastra trenului făcând cu mâna, lăsând departarea în urmă. Simt gheaţa scoasă din ghetele care mi-au înotat prin urcuşul dealului şi-a vântului arsură. Necunoscutul mă fascinează. Simt prima mea intrare, în lumea dualităţii! Ea a rămas o amintire.

Mă simt câteodată obosit şi gândurile-mi caută firul cu care să-şi coase rănile. Nu pot coborî decât până la pragul începutului meu, precum şi tu la al tău. Mai jos nu există decât reîntorcerea! Încerc să mă înalţ, dar picioarele nostre sunt bătute în pâmântul din care nu ne putem scoate rădăcinile. Să încercăm să ne înălţăm fără rădăcini? Braţele rămân de multe ori, aripi frânte, într-o ultimă încecare de zbor înspre înălţimile noastre. Haideţi să luăm rădăcinile cu tot cu pământ şi să îngopăm, prin Înălţare, tot ce este urât în noi şi sub noi.

– Văd ochii tăi, priveşte-i pe ai mei! Ştiu că tu cauţi să uiţi că eu nu pot să mă desprind, încă, şi pentru asta să ştii! Capul nu-l îndrept niciodată spre ţărână.

Dincolo de albastru întunericul este luminat, poate, de felinarul vieţii fiecăruia. După trecere prin portaluri de viaţă, putem crede că el va rămâne aprins, ca urmă de amitiri a fiecăruia dintre noi. Unele sunt departe, altele aproape, precum anii care trec prin noi.

Trăim timpuri în care într-o floare înmuguresc petale deaja veştejite, dacă facem ca timpul să meargă înapoi. Unele sunt moarte înainte de-a înflori. Pomul nu este numai mărul căzut în palma vieţii, care primeşte pedeapsa sămânţei!

Trecem drumul vieţii fără să ne gândim că putem să ne accidentăm. Din păcate, pentru mulţi dintre noi există intersecţii de la care lipseşte, în dreptul trecerii, culoarea roşie. Alţii dintre noi nu ajung la strada vieţii. Se nasc prea goi. Alţii pun bariere pentru mulţi, luând arginţi pentru plata minciunii.

Caut ziua de ieri în amintiri şi de multe ori o consider un mărunţiş, în monede, mult prea mici pentru zilele trecute înaintea ei. Departarea dintre ele stabilieşte preţul uitării! De multe ori le consider că sunt mici, pentru că ele nu sunt pământ ruginit. Dar dacă au raze de soare în ele, chiar cu nori întunecoşi, rămân totuşi un tezaur pentru tot ceea ce-a fost.

Greierele umblă noaptea luminând veri, aparent fără sens, dar iarna-şi primeşte recompensa. Niciodată el nu se stinge. Cântatul lui în frumoasele seri ne dăruişte speranţa. Nimic ce este însoţit de lumină, nu ne poate face rău!

De pe un deget mic, alb, o buburuză zboară spre soare şi-n vânt îşi trasează cărarea. Nu este uitarea, ci doar depărtarea care o face poate fericită. Nu putem pune glodul pământului frământat de copita unora care nu simt îngreunare, drept piedică spre-a viitorului deschidere şi-n a vântului plete, spre-a sorţii schimbare. Caii negrii, lucitori, sunt completarea luminii vieţii. Ei alergă prin văile sufletului, purtând pe coamele lor speranţa. Din pământul negru iese hrana vieţii. Ei se opresc şi se adapă de la izvorul luminii, devenind albi ca zăpada.

Să nu uităm că suntem în furtuna vieţii, că putem tranversa încă oceane. Valurile nu pot rupe stâncile, pentru că sunt marginile noastre. Două pietre uriaşe, una mare şi una mică, stau umede drept marturie a sărutului în valuri. Pescăruşul ne dă semnul vieţii, înclinandu-se în nori de furtună. O aripă mângâie unde de ape, pentru a ne arăta că ele încă există.

Un vapor ruginit sprijină într-o rână, un mal pe-o plajă. Ancora i s-a pierdut. Un picior alb împige nisipul. O umbră de cer acoperă trupul privirii. De ce am construit în noi biserici de nisip? Inelul logodnei de mult a murit. Plajele au rămas aproape pustii, doar cu trupuri care stau în soare, prea singure, multe fără inimi iubind în ele.

Cred că şi eu sunt o biserică, dar goală, cu pereţi albi şi cu pete. Nu mai am icoane în mine. Simt doar apa botezului, rece, pentru că afară lumea a devenit prea rea. Urmăresc doar-un film cu imagini rupte. Torn asfalt prin alţii, forţat, până la intrarea din mine. Refuz să mai accept ca smoala să fie turnată şi-n ea. Pe pereţii mei din exterior, curg în şiroaie picături de întuneric. A coborât şi intrat iarna în mine, dar de sub lespezile altarului primăvara mă cheamă şi strigă: Nu mă uita! Voi veni înapoi la tine!

Cuvintele mi-au devenit paşi. Apa tulbure nu ştie că are bulboane şi-n adâncul ei, şi liniştea vrea ca să zboare. Să plece şi prin aripi de ape, să caute cărarea începutului ei, să renască, albă, curată, din alte izvoare. Am ieşit de pe blogul timpului.

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent 14 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook