Recent, la Editura Leda a apărut „Călătoria mincinoşilor” de Karen Maitland, cu subtitlul „un roman despre ciumă”.
Într-o zi de rău augur, ciuma îşi face apariţia în Anglia. Într-o lume sumbră, dominată de credinţă, superstiţii şi frică, nouă străini disperaţi, aduşi laolaltă de soartă, încearcă să fugă de moartea ce se întinde inexorabil în urma lor. În acest grup pestriţ, fiecare îşi are propria poveste. De la Neguţător, vânzătorul de relicve care va deveni conducătorul grupului, la Cygnus, povestitorul ciung… de la Narigorm, copila ciudată şi tăcută, la un pictor şi soţia lui însărcinată, toţi au un secret. Nimeni nu este ceea ce pare. Iar unul dintre ei ascunde cea mai întunecată taină dintre toate, purtându-i pe aceşti mincinoşi către un destin neaşteptat.
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
– Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată, că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978; articolul despre Guillaume Apollinaire (26 august 1880 – 9 noiembrie 1918), pe numele său adevărat Wilhelm Apollinaris de Kostrowitzky, este semnat de Al. Dimitriu-Păuşeşti:
Când André Breton vorbea despre Apollinaire ca despre „ultimul poet”, înţelegea, desigur, că el continuă să considere poezia operă de artă. Mişcarea suprarealistă condamna opera de artă ca pe un artificiu, iar acel suprarealist care avea cutezanţa să se proclame poet era exclus din mişcare, aşa cum a fost cazul poetului Robert Desnos. De fapt, André Breton se înşela parţial. Apollinaire cultivase şi „vechiul joc al versurilor”, cum însuşi se exprima, dar demonul modernismului îl ispitise mereu, solicitat fiind de cele mai diverse aventuri poetice, cu gândul că va ajunge la acel „nou realism”, mai real decât realul, pe care l-a intitulat „suprarealism” înainte ca mişcarea propriu-zisă să fi luat fiinţă. Personalitate complexă şi derutantă, el a dat mult de furcă criticii literare, care l-a blamat sau l-a elogiat, izbutind mai rar o caracterizare globală.
Există în istoria noastră literară poveşti de dragoste incredibile, ce au rămas să fie repovestite şi pentru generaţiile actuale. O astfel de poveste este şi iubirea dintre Şt.O. Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.
Şt.O. Iosif se întâlneşte cu Natalia Negru prin 1885 pe coridoarele Faculţăţii de litere din Bucureşti şi se îndrăgosteşte de ea nebuneşte. Pentru ea frecventează cursurile Facultăţii de litere şi se prezintă cu Natalia Negru cu teza „Influenţe strâine asupra literaturii române – foloasele si relele lor” la examenul de licenţă. Lucrarea este notată cu „bilă neagră”, un semn divin al dramei ce avea să vină în viaţa lor.
Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:
Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.
Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.
Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.
Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).
Recent, la Editura Leda a apărut „Călătoria mincinoşilor” de Karen Maitland, cu subtitlul „un roman despre ciumă”.
Încarc...
