Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.

Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
– Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată, că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…

Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule, zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac, înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă, să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi, tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…

Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai: spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
– Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
– N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.

Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
– E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!

Si opriră trăsura.

Fata coborî.

Norocel o sprijini, luând-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
– Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşti zilnic printre ele… Si nici nu ştiu cum te cheamă!
– Norocel, domnişoară, îngână el numele.
– Ce nume frumos! Si de unde eşti?
– De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
– Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
– Se poate, că ştiu şi eu a cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
– Zina mă cheamă!
– La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
– Lasă caii să pască şi hai pe lună.

Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
– Ce tare bate inima ta, Norocele! – se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz, apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot-tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
– Dar unde suntem?- întrebă fata.
– Pe Luncă!
– Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…

Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.

Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
– O să plouă! – rupse Zina tăcerea.
– Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului! – se bucură Norocel.
– Degeaba! – îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.

Nerăspunzându-i la acel „degeaba”, Norocel o întrebă:
– Şi ce faci tu acolo la Paris?
– Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici, c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
– Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.

Dar n-apucară să termine dialogul, căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.

Toate bune până aici.

Veni seara.

Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: „Norocel!” Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua, cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cânta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum a nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.

Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. „Doamneee, ce fericire a dat peste noi!” – gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.

Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră–n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glasul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: „Noroceleeee”.

Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina? Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului?
– Zinaaaa!- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. Zinişoaraaaa! – mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. „Ielele”, gândi el, „m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”

Se culcă să mai doarmă, dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
– Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor, că mi-a luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
– Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
– Dar ce s-a întâmplat? – o întrebă Norocel.
– Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
– Cine? Zina? Când a murit? – începu el să plângă.
– Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-s fost, sărmana, că suferea de piept, şi-a făcut astupătură…

Norocel, încremenit, a început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.

Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…

Şi Zina a fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-a luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci când va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru a merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…

2 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Ionescu-Bucovu in Povestiri
Comenteaza! »