Romanul „Degete mici” de Filip Florian a apărut în limba poloneză la editura Czarne, în traducerea lui Szymon Wcisło, cu titlul Małe Palce.
„Kleine Finger”, varianta în limba germană a romanului „Degete mici”, a fost publicată, în traducerea lui Georg Aescht, la prestigioasa editură Suhrkamp. Romanul a mai apărut în limba maghiară la Magvetö Publishing House Ltd, în traducerea lui Karácsony Zsolt, cu titlul „Kisujjak”. Urmează să apară şi versiunea americană, la Harcourt Publishing House, precum şi cea slovenă, la editura Didakta, anul acesta.
„Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează în adâncul sufletului”, sună un aforism nietzschean. Este aici presupusă o relaţie întrucâtva între conţinător – conţinut, bazată însă pe o stranie reciprocitate: în fapt, fiecare din cei doi factori implicaţi încearcă să-l cuprindă pe celălalt, într-o vagă şi infinită tangenţă.
Logosul care transcende prăpastia este cel al prăbuşirii. Caracteristică prăpastiei ca formă de accedere la nefiinţă este devenirea negativă; o prăpastie nu este, ci se deschide dinspre plin spre gol. Ea nu are contur, ci adâncime. Nu are conţinut în sine, ci este trecere spre gol. Golul şi adâncimea sunt însă categorii apofatice, iar esenţa este de căutat în altă parte. În primul rând, ea nu poate fi intuită sau percepută; nu raţiunea sau intelectul o pot cerceta, scruta, ci sufletul. Sufletul care caută în prăpastie este ori golit de esenţă, ori preaplin de ea; în primul caz el caută, ca o formă de compensaţie, ceea ce poate fi şi mai gol decât el, în al doilea – el acceptă să coboare către ne-esenţă pentru a o legitima drept ceea-ce-este-de-privit. Din momentul în care esenţa priveşte spre ceea ce nu-i aparţine, ea a înglobat deja acel ceva în sine.
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Vineri, 9 ianuarie 2009, de la ora 18:00, la librăria Cărtureşti, str. Mercy, nr. 7, Timişoara, se lansează „Mic tratat de pisicologie„, bucăţi feline în felii strânse la un loc de Şerban Foarţă.
Feline celebre, ca Pisica de Cheshire a lui Lewis Carroll, Motanul-Încălţat al lui Perrault, motanul Murr al lui Hoffmann, Mungojerrie şi Rumpelteazer ai lui T.S. Eliot, pisici aristocrate ca Myōbu no Otodoto, pisica de la curtea imperială a Japoniei, dar şi Japonica lui Gellu Naum, pisicile mozartiene ale lui Eric-Emmanuel Schmitt, pisici frumoase, elegante, orgolioase, motani înţelepţi şi pisoi jucăuşi… „Mic tratat de pisicologie” e un manual indispensabil iubitorilor de pisici, recomandat celor care vor să înveţe să privească, să deprindă rafinamentul şi graţia. Cu profesori ca Charles Baudelaire, Guillame Apollinaire, Paul Verlaine, Jorge Luis Borges, Fernando Pessoa, Max Jacob, Raymond Queneau, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru şi mulţi alţii, aleşi cu atenţie de Şerban Foarţă , care la rândul lor au fost cu toţii elevi la şcoala de pisici, aveţi şansa de a vi se părea că începeţi să vă înţelegeţi pisicile.
Pe 16 ianuarie 2009 are premiera în România o comedie nebună, pentru toate vârstele: „Poveşti de adormit copiii” („Bedtime Stories”). Filmul realizat de Adam Shankman îi are în distribuţie pe Adam Sandler, Keri Russell, Guy Pearce, Richard Griffiths, Jonathan Pryce, Courteney Cox, Lucy Lawless.
Umberto Eco, născut pe 5 ianuarie 1932, este una dintre cele mai importante figuri din semiotica europeană, un teoretician desăvârşit şi extrem de plăcut la lectură, pertinent şi dinamic, solicitant şi abil în a capta atenţia şi interesul lectorului. Pe lângă sistemul teoretic, autorul a găsit de cuviinţă să-l ilustreze practic, în câteva structuri romaneşti ce i-au adus popularitatea şi în rândul profanilor. Una dintre ideile de bază pe care am construit o analiză a romanului său, „Numele trandafirului”, este aceea că fiecare cititor alege, dintr-o carte oarecare pe care o citeşte, exact ceea ce poate înţelege şi asimila, în funcţie de calităţile sale native, interesele personale şi bagajul de cunoştinţe pe care îl posedă până în acel moment. Prin urmare, o carte se dovedeşte a fi – în fapt – o multitudine de cărţi, iar romanul lui Eco demonstrează chiar prin construcţie acest lucru.
Romanul „Degete mici” de Filip Florian a apărut în limba poloneză la editura Czarne, în traducerea lui Szymon Wcisło, cu titlul Małe Palce.
Încarc...
6 voturi
