Casa de Cultură “Ion Caraion” a municipiului Buzău şi “Cenaclul umoriştilor” al instituţiei organizează Ediţia a XII-a a Festivalului Naţional de Epigramă “Cât e Buzăul de mare”, în perioada 13-15 mai 2011.
Cu această ocazie se lansează şi două concursuri. Câştigătorii acestora vor fi invitaţi la festival şi recompensaţi cu premii, invitaţiile, programul şi detaliile urmând a le fi transmise personal.
La Buzău vor fi invitaţi, la fel ca în anii precedenţi, şi laureaţii Premiilor UER pe anul 2010 şi ai Concursului de epigramă „Mircea Trifu” organizat de doamna prof. univ. dr. Elis Râpeanu.
A apărut pe DVD excelenta comedie de acţiune „Cursa de la miezul nopţii” („Midnight Run”), care încă îşi păstrează farmecul după 20 de ani de la apariţie.
Valeriu Butulescu este un dramaturg cunoscut, piesele sale de teatru bucurându-se de reprezentări scenice, atât în ţară, cât şi peste hotare. În anul 2005 a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, la Festivalul Dramaturgiei Româneşti (Timişoara) pentru comedia amară „Hoţul cinstit”, prezentată de Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Republica Moldova. Apoi, surprinzător, autorul iese brusc din comedie, scriind drama „Infinitul Brâncuşi”, tradusă după scurt timp în portugheză şi engleză, dramă care a reprezentat teatrul românesc la Festivalul de la Lisabona, în interpretarea inegalabilă a regretatului maestru Ştefan Iordache.
La începutul anului 2009, Valeriu Butulescu revine la teatrul vesel şi plin de profunzime, care îi este caracteristic, terminând comedia „Insula femeilor”, cu care câştigă Premiul I la Festivalul Comediei Româneşti 2009, socotit cel mai important eveniment în domeniu. Desigur, laurii supremaţiei într-un festival naţional de teatru profesionist n-ar trebui să fie o surpriză. De-a lungul timpului, autorul a convins multă lume, de pretutindeni, cu umorul său fin, cultivat în aforismele sale, care nu întâmplător au fost traduse şi publicate în 35 (treizecişicinci) de limbi!
Pe marginea acestui eveniment am consemnat următorul interviu.
Cea mai tulburătoare experienţă din ceasul morţii, relatată de sfinţii ortodocşi, mi se pare a fi trecerea sufletului prin vămile văzduhului, acolo unde îngerii şi demonii ne socotesc faptele bune şi cele rele, cernând bobul de neghină, pentru a stabili cui i se cuvine partea cea mai mare. Crezusem multă vreme că „faptele bune” reprezintă zestrea cu care e musai să ne înfiinţăm la poarta raiului, iar cel care are „chimirul” mai gros, este mai bine primit. Nici prin cap nu mi-a trecut că rolul agoniselii noastre duhovniceşti este acela de a ne plăti păcatele, de a ne putea răscumpăra sufletul de la demonii care ni-l revendică în baza lor şi că, de fapt, cel mai bogat este omul care reuşeşte să se înfăţişeze în faţa lui Dumnezeu fără niciun „ban”, dar cu toate datoriile achitate.
A noua piesă pe care o prezentăm din integrala creaţiei dramaturgice a lui Valeriu Butulescu este „Logica rătăcirii”, o comedie în trei acte.
Autorul face o translatare a rătăcirii biblice prin deşert în planul apropiat temporal al ieşirii din comunism. Comparaţia apare surprinzător de firească, iar „amănuntele” introduse de autor dau piesei nu numai culoare şi originalitate, ci şi un plus de profunzime, prin punerea lucrurilor într-o altă lumină.
Premiera absolută a comediei amare „Logica rătăcirii” a avut loc pe 16 mai 1994, pe scena Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani, în regia lui Nicolae Gherghe.
– Dai şi matale acolo o pungă de cafea, două trei pachete de Kent şi te-ai scos. Păi, ce vrei, nea Costache, pe degeaba? Şi unde ziceai că vrei să o bagi pe fata aia mică?
– Mă… nea Pandele!
Şi nea Costache scărpinându-se sub braţ zice:
– Mă gândeam să o bag undeva, undeva unde pică ceva. Ştii că în ziua de azi fără… nu se poate. Păi, ce… să munceşti degeaba? Da’ nu-i place medicina. Eu cu Vasilica, nevastă-mea, acolo am vrut să o băgăm. Ştii tu… doctorul este doctor. Da’ nu le are cu astea. E prea slabă. La anatomie şi cum îi mai zice, zoolofie, are note proaste. Şi nu merge. Poţi să dai cât vrei. Trebuie să fii şi ceva mai mare…. aşa, să ai vreo funcţie. Eu sunt talpă de prost de când mă ştiu şi îi ştiu şi pe ai mei din neam, că tot aşa or fost.
– Păi, ce faci cu ea? O ţii acasă sau ce? În fabrică, nea… se poate?! E frumoasă!
– Mă, nea… Am pe văru’ meu, care este notar, mă! Şi deunăzi vorbii cu el. Ştii cât de prost era, mă? Nu ştia nici să numere, mă, când a terminat a patra. Şi acum este mare notar. La fiecare act îi pică, mă, vine şi are, mă. Şi mi-a zis: „Bă; vere, bag-o, mă, pe fiinţa aia mică la Drept. Dai şi tu un porc. Dai şi tu două-trei vedre de vin. Şi dacă se duce şi ea într-o excursie la munte cu cineva de la partid, te faci şi tu că plouă, ai făcut-o, mă, magistrat. Toată viaţa, ea dă cu hotărârea, mă! Şi apoi nu ne va mai judeca nimeni, mă! Avem notar, fiică-ta judecătoare sau procuror şi mai băgăm pe unul şi am pus-o vere.”
Încarc...
4 voturi