Descarcă/citeşte
în format PDF

A noua piesă pe care o prezentăm din integrala creaţiei dramaturgice a lui Valeriu Butulescu este „Logica rătăcirii”, o comedie în trei acte.

Autorul face o translatare a rătăcirii biblice prin deşert în planul apropiat temporal al ieşirii din comunism. Comparaţia apare surprinzător de firească, iar „amănuntele” introduse de autor dau piesei nu numai culoare şi originalitate, ci şi un plus de profunzime, prin punerea lucrurilor într-o altă lumină.

Premiera absolută a comediei amare „Logica rătăcirii” a avut loc pe 16 mai 1994, pe scena Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani, în regia lui Nicolae Gherghe.

Scenariul a fost publicat în volumul „Valeriu Butulescu – Teatru”, apărut în 1996 la Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”. În prefaţa intitulată „Întoarcerea mănuşii pe dos”, criticul Dumitru Velea a scris:

„Logica rătăcirii” reprezintă, cu spectrul său de abstracţiuni, drumul libertăţii, luminat din când în când de comentariul unei conştiinţe culturale: Platon, Heidegger şi Noica. Exodul poporului iudeu din captivitatea faraonică sau ieşirea din peştera platoniciană – metaforă a omului lipsit de libertate – devin materia dramatică a acestei piese, privind tranziţia concretă a poporului român. “Rătăcirea prin deşert” este chiar scenariul revelator al fazei în care libertatea nu are încă necesara consistenţă. Un “popor” iese din peşteră, din captivitatea faraonică şi din cea comunistă şi înaintează spre un “pământ al Făgăduinţei”.

Valeriu Butulescu este un spirit lucid, care caută cauzalităţi în conexiunile perturbate sau perturbatorii, elemente dramatice sub cotidianul aparenţelor, mixându-le ironic, răsturnate sub chipul paradoxului. O realitate complexă, torsionată de linii de forţă din social se răstoarnă, prin clepsidra paradoxului, într-o altă realitate, dramatică şi expresivă, unde emoţia se intelectualizează. Acţiunea dramatică se desfăşoară în volute spiralice, în momentul în care pare a întârzia, ea se pregăteşte pentru o nouă “explozie” şi neaşteptată înaintare. Conflictul ia chip, de cele mai multe ori, nu între personaje, ci între acestea şi situaţia în care sunt puse şi expuse.

O epocă a tranziţiei determină şi o tranziţie între viaţă şi moarte, lumini şi umbre căzând din una în alta, iar fiinţa umană pare evanescentă. Nu numai sensul eroului (Făt-Frumos sau Moisescu) s-a deteriorat, nu numai povestea s-a degradat, ci şi viaţa omului, întrucât fiinţarea sa nici nu se mai pune. Neaccesul la fiinţă al omului, neputinţa lui de a ieşi dintr-un timp “rotitor” şi a intra în altul “rostitor”, cum ar fi zis Constantin Noica, îşi află cauza în plin social şi politic. În abstracţiile fazei afirmate a libertăţii. Omul, spune acest teatru, se află într-o continuă şi logică rătăcire. Deşertul unei zile – întins cât o viaţă, în cazul celor doi bătrâni -, sau noaptea nelimitată a grotei răsturnate în chinuitoarele zile şi nopţi de înaintare şi rătăcire în deşert sunt locul de încercare şi cădere a omului lipsit de transcendent. Invazia fantasticului, care tulbură paşii omului în nesfârşita aşteptare sau rătăcire, nu este un semn al absolutului, ci al lipsei de comunicare cu transcendentul, cu divinitatea. Glasul Bătrânului – din Logica rătăcirii -, chiar dacă el luminează o posibilă cale de fiinţare, el se confundă cu al “poporului” (deci al unei mase abstracte), este neauzit şi neurmat de nimeni. Ieşirea din grotă, ascensiunea pe “treptele” luminii se dezvăluie ca rătăcire, atâta vreme cât aceşti oameni, trecuţi prin apele roşii ale istoriei est-comuniste, îşi cară cu ei “culoarea”, pe Omul Roşu cu sicriu cu tot. Acest “mort” devine, în această lume, fără orizont spiritual, cel mai viu, cel mai bine ancorat în mişcarea materială a societăţii. O lume în tranziţie care a văzut că idealurile sale au fost false, că Leul “Antares” era, de fapt, o pisică, nu mai poate să creadă în ceva. Îşi cară doar dosarele, birourile, “morţii” prin nisipul istoriei spre un “pământ al Făgăduinţei”. Dar partea materială a sa rămâne şi-o chinuie. “Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii!” – nu se aude de nicăieri. Nici nu se rosteşte şi nici nu ar putea fi rostit. „Logica rătăcirii” a lui Valeriu Butulescu ne aminteşte de „Parabola orbilor” a lui Bruegel. Un orb conducând un şir de orbi spre un “pământ al Făgăduinţei”, un Moisescu conducând un popor ieşit de sub umbra prea deasă a peşterii şi ajuns sub biciul nemilos al soarelui, sperând să poată trăi fără muncă şi creaţie – făpturi fără acces la vedere şi lumină, într-o continuă rătăcire şi cădere. Fără sabia luminoasă a lui Iisus în faţă, aceste aventuri umane rămân simple zbateri şi zadarnice prăbuşiri. Calea aceasta nu este a omului aflat pe cale, atâta timp cât meta-fizica nu recuperează fizica. Paradoxul lui Valeriu Butulescu consistă în faptul că omul este pe cale, dar fiinţa omului nu se află pe cale. A fi şi a nu fi pe cale este paradoxul omului care şi-a abandonat idolii de lut, dar încă se zbate sub spectrele acestora.

Există în teatrul lui Valeriu Butulescu un patetism al compasiunii pentru suferinţă, o elevaţie literară a dialogului, un joc scânteietor al replicilor, cu corolarul lor: aforismul (de cele mai multe ori, de substanţă morală). De pildă:
“La ce bun am ieşit din peşteră, dacă trebuie să umblăm cu ochii închişi?”
“Lumina splendidă a raiului izvorăşte dintr-un fragment de iad.”
“Libertatea cuvântului se traduce prin dreptul de a vorbi în pustiu.”
“Mai bine să rătăceşti, decât să stai pe loc. Aceasta e logica rătăcirii.”
“Pluralismul de idei se poate exersa numai în aer liber.”
“O să ajung să fur de la mine, pentru a mă întreţine.”
“Hoţii trebuie să fie bine hrăniţi. Numai aşa le vine mintea la cap.”
“Poporul acesta nu s-a scufundat niciodată. În schimb, totdeauna a avut încălţările ude.”
“Pe timp de inundaţii intră la apă oamenii de jos.”
Valeriu Butulescu, prin tehnica paradoxului, execută o întoarcere a mănuşii pe dos. Prin acest procedeu se contrazice logica obişnuită şi comodă, sistemul de aşteptări ale spectatorului.

Majoritatea personajelor lui Valeriu Butulescu, nu datorită unei nevoi expresioniste, ci a unei crize de identitate, au denumiri generice: Bătrânul, Hoţul, Controlorul, Inspectorul, Funcţionarul, Secretara, Domnişoara, Contabilul, Tânărul etc. Autorul apelează la denumirea care personalizează: Omul Roşu. Un fapt istoric, de auroră mitică şi religioasă, precum ieşirea evreilor din robia faraonică, la el capătă conotaţii istorice contemporane. Acest recurs explicitează parabola eliberării şi determină felul spaţiului şi timpului dramatic. Spaţii se suprapun şi rezonează; timpul îşi capătă reversibilitate. Puncte de reper, localizări, evenimente circulă între trecut şi prezent. Se şterg limite şi se determină răsfrângeri paradoxale în structura dramatică. Se realizează o dimensionare la nivelul expresiei şi semnificaţiilor. Tot ce a fost este şi va mai fi în istorie. Ieşirea din ciclicitate este aparentă. Epocile fericite sunt pagini albe în istorie – a zis Hegel -, epocile de tranziţie sunt tranzitorii şi, prin urmare, pagini pline. Chiar dacă teatrul lui Valeriu Butulescu stârneşte râsul sarcastic sau dulcele surâs al umorului, în substrat există o dimensiune sceptică. Chiar dacă mişcarea aventurii umane pare ascensională – ieşirea din peşteră -, în realitate sensul ei este descendent: cu cât speranţa nimbează mai mult personajele, cu atât ea se dezvăluie ca neîndurătoare şi cumplită amăgire. Comicul stârnit de paradoxuri se întoarce repede în tragic. Această zbatere în paradox este determinată de faptul că lumea descrisă de Valeriu Butulescu este o lume lipsită de cer.
Discursul dramatic al autorului posedă breşe supratextuale prin care se implică lumea ca scenă şi spectatorul ca intrat într-un rol. Discursul asupra textului nu înseamnă o detaşare ironică, ci o punere a literei în spiritul cuvântului. Iar această punere metatextuală luminează drama fiinţei umane, preadureroasa logică a rătăcirii. Ceea ce se prezintă ne priveşte pe fiecare şi fiecare este căzut în peripeţiile unei alte piese, cu sporite margini. Nimeni nu poate ieşi din rol, doar să cadă, cu imaginea sa cu tot, în plasa unui scenariu dramatic, cu mult mai întinsă şi mai durabilă. Există o mişcare lucidă, cu un zâmbet frânt la jumătatea drumului. Deşi există “noduri” autoreferenţiale, niciun personaj nu are conştiinţa existenţei autorului. Prezenţa acestuia este insesizabilă. Din acest unghi, Valeriu Butulescu creează un teatru modern – în care discursul dramatic îşi poartă cu sine propria oglindă autoreferenţială – şi, în acelaşi timp, prin retragerea sa în umbra discursului, recuperează omniprezenţa autorului din teatrul clasic. Tehnica aceasta specifică naşte un nou paradox: al absenţei şi prezenţei autorului. De la paradoxul scânteietor al aforismului, Valeriu Butulescu s-a ridicat la drama constituită paradoxal. Chiar titlurile pieselor semnalează prezenţa subterană a paradoxului; de la replică la structură, de la acţiune la conflict, de la personaj şi spectator la autor, până la autoreferenţialitatea discursului.
Aceste desfăşurări paradoxale, scânteietoare şi lucide, ne luminează fiinţa umană ajunsă pe cale critică. Omul lipsit de cer, dar posesor al lucidităţii, cade în paradox. Surprinzându-l astfel, Valeriu Butulescu ne apare ca un moralist sceptic, omul în viziunea sa relevându-se ca o fiinţă stoică, dar fără conştiinţa stoicismului.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Biblioteca, Noutăţi despre site, Teatru
1 comentariu »