10 martie 2009

Despre răscumpărări

Cea mai tulburătoare experienţă din ceasul morţii, relatată de sfinţii ortodocşi, mi se pare a fi trecerea sufletului prin vămile văzduhului, acolo unde îngerii şi demonii ne socotesc faptele bune şi cele rele, cernând bobul de neghină, pentru a stabili cui i se cuvine partea cea mai mare. Crezusem multă vreme că „faptele bune” reprezintă zestrea cu care e musai să ne înfiinţăm la poarta raiului, iar cel care are „chimirul” mai gros, este mai bine primit. Nici prin cap nu mi-a trecut că rolul agoniselii noastre duhovniceşti este acela de a ne plăti păcatele, de a ne putea răscumpăra sufletul de la demonii care ni-l revendică în baza lor şi că, de fapt, cel mai bogat este omul care reuşeşte să se înfăţişeze în faţa lui Dumnezeu fără niciun „ban”, dar cu toate datoriile achitate.

Dacă omul ar putea să-şi contabilizeze raţional faptele bune şi pe cele rele, poate că ar face în aşa fel încât soldul să fie cel puţin zero, dar acest lucru nu se poate, fiindcă valoarea fiecărei acţiuni (gând, faptă, vorbă) numai Dumnezeu o stabileşte şi o înscrie în contul fiecăruia. Atunci, mi s-a părut inspirat să aplic aceeaşi formulă în viaţa de zi cu zi, măcar în ceea ce priveşte relaţia mea cu greşelile semenilor, şi să împuşc doi iepuri dintr-un foc. De exemplu, a mă supăra pe un om care mi-a greşit este un păcat. El păcătuieşte faţă de mine prin greşeală, dar în acelaşi timp şi eu păcătuiesc faţă de el prin supărare. Atunci când mi se întâmplă acest lucru, îmi „răscumpăr” supărarea pe loc cu o amintire frumoasă despre cel care m-a supărat. Astfel şi greşeala lui se şterge automat (cel puţin din punctul meu de vedere), iar o greşeală pe care o ştergi cuiva se transformă într-o faptă bună, nu-i aşa? Al treilea efect, foarte important, este că, neputând să plătesc de două ori cu aceeaşi „monedă”, trebuie să caut adânc, să scotocesc după toate amintirile frumoase pe care le am despre acel om, să le iau în considerare chiar şi pe cele mai neînsemnate – cum ar fi un zâmbet aruncat în treacăt sau o atingere prietenească pe umăr într-un moment de descumpănire -, ajungând astfel să descopăr un om mai bun decât îmi aduceam eu aminte în ultimul timp… Al patrulea efect însă este miraculos, şi anume că, la un moment dat, încep să simt o schimbare de peisaj în sufletul meu, încep să simt că această plivire a grădinii mele de amintiri a făcut să rodească înzecit viaţa, în toată splendoarea ei. Şi nu mai e necesar să răscolesc printre pietre după alte flori, fiindcă cele aduse până atunci la lumină au atras fluturii şi păsările, care poartă acum prin văzduh, pe tot întinsul inimii, sămânţa lor cea bună…

La urma urmei, amintirile frumoase pe care le avem despre ceilalţi sunt un tezaur subestimat; sunt ca nişte cărţi ale vieţii, vechi, lăsate să se prăfuiască şi să putrezească undeva în podul minţii, răscolite uneori de furtunile interioare, fără să ţinem seama că nu numai noi suntem ceea ce ne amintim despre noi înşine, cum spunea Nichita Stănescu, ci şi ceilalţi sunt aşa cum ni-i amintim noi. Şi nu e vorba de mistificare, nici măcar de o schimbare de imagine sau de prim-plan, este doar răsplătirea unui dar pe care ei ni l-au făcut de-a lungul vieţii, este restituirea, cu „bonificaţia” cuvenită, a propriului lor avut.

Eseu de Silvia Velea