– Dai şi matale acolo o pungă de cafea, două trei pachete de Kent şi te-ai scos. Păi, ce vrei, nea Costache, pe degeaba? Şi unde ziceai că vrei să o bagi pe fata aia mică?
– Mă… nea Pandele!
Şi nea Costache scărpinându-se sub braţ zice:
– Mă gândeam să o bag undeva, undeva unde pică ceva. Ştii că în ziua de azi fără… nu se poate. Păi, ce… să munceşti degeaba? Da’ nu-i place medicina. Eu cu Vasilica, nevastă-mea, acolo am vrut să o băgăm. Ştii tu… doctorul este doctor. Da’ nu le are cu astea. E prea slabă. La anatomie şi cum îi mai zice, zoolofie, are note proaste. Şi nu merge. Poţi să dai cât vrei. Trebuie să fii şi ceva mai mare…. aşa, să ai vreo funcţie. Eu sunt talpă de prost de când mă ştiu şi îi ştiu şi pe ai mei din neam, că tot aşa or fost.
– Păi, ce faci cu ea? O ţii acasă sau ce? În fabrică, nea… se poate?! E frumoasă!
– Mă, nea… Am pe văru’ meu, care este notar, mă! Şi deunăzi vorbii cu el. Ştii cât de prost era, mă? Nu ştia nici să numere, mă, când a terminat a patra. Şi acum este mare notar. La fiecare act îi pică, mă, vine şi are, mă. Şi mi-a zis: „Bă; vere, bag-o, mă, pe fiinţa aia mică la Drept. Dai şi tu un porc. Dai şi tu două-trei vedre de vin. Şi dacă se duce şi ea într-o excursie la munte cu cineva de la partid, te faci şi tu că plouă, ai făcut-o, mă, magistrat. Toată viaţa, ea dă cu hotărârea, mă! Şi apoi nu ne va mai judeca nimeni, mă! Avem notar, fiică-ta judecătoare sau procuror şi mai băgăm pe unul şi am pus-o vere.”

Orice stat, indiferent de forma sa de organizare, are structuri vitale, fără de care el nu poate funcţiona. Comunismul, mai ales în ultima decadă, şi aşa-zisul capitalism după anii ’90, au fost şi încă sunt structuri administrativ politice şi statale de troc. Capacitatea morală şi conştiinţa profesională, pregătirea profesională pe disciplină, la nivelul de exigenţă necesar şi conform cu importanţa şi efectul social, erau şi sunt încă pentru mulţi români noţiuni inexistente. Pentru mulţi erau şi sunt încă un mod de a-şi promova odraslele în funcţii şi instituţii importante ale statului.

Membrii de partid aveau indicaţii preţioase de a promova cadre de „nădejde”, adică de origine sănătoasă. Originea sănătoasă în comunism însemna cel care nu muncea, adică nu voia avere, cel care îşi turna vecinul, iar părinţii lui erau mărginaşi la sat sau la margine de târg, în casă de chirpici. Cel gospodar nu avea nicio şansă, era considerat cetăţean cu tendinţe de îmbogăţire şi, mai ales că avea ceva minte, nu putea fi subordonat uşor. El nu executa imediat cu renumita confirmare, indiferent căt de aberantă era dispoziţia, cu răspunsul:
– Am înţeles, să trăiţi!

După anii ’90, după o retragere temporară a celor care au fost formaţi, pregătiţi cu acest mod de gândire şi comportament, „foştii” s-au repliat rapid înapoi în instituţii, peste noapte schimbându-şi ideologia comunistă într-o corcitură comunisto-capitalistă, aşa zisa economie de piaţă şi libertate prost înţelesă, respectiv democraţie de maidan, fără respectarea legilor, aceştia devenind imediat investitori cu adrese în cutii poştale din Occident. Ei s-au folosit şi de relaţiile economico-sociale şi politice sub oblăduirea fostului secretar de partid, pentru a duce Romania printre primele ţări în ceea ce priveşte corupţia. Aceste structuri au instalat nepotismul, relaţia şi şpaga ca ceva normal în societatea românescă, dar fără limite. Astfel, România, pe parcursul ultimilor 18 ani, a fost devalizată de zeci de miliarde de euro, unele surse apreciind acestă sumă la peste 100 de miliarde de euro.

Tot ce a fost industrie masivă până în anii ’90 a fost tăiată, încărcată în vapoare şi vândută la extern. Utilaje scumpe, metale rare, neferoase s-au vândut cu zecile de mii de tone, pe şpăgi de nimic, de personaje fără nici cel mai elementar bun simnţ în ceea ce priveşte averea acestei ţări. Ei astăzi, cheltuiesc sume uriaşe prin insule exotice sau la cele mai scumpe hoteluri din lume, concurând cu oamenii bogaţi ai lumii, capitalişti care au strâns averi în sute de ani, uneori aceştia fiind sfidaţi de îmbogăţiţi peste noapte prin oportunism, făloşenie şi gradomanie, făloşenie de neam prost şi comportament de maidanez. Aceştia au avut grijă să promoveze în instituţiile principale şi vitale ale statului personaje incapabile, nepregătite, respectiv copiii, nepoţiii, rudele şi prietenii lor.

– Asa că, mă vere, ştii că dacă o fac judecătore, îl scap de la belele şi pe nepotul din partea nevestii, că de… tâmpitul, s-a apucat să fure mai mult decăt i-a spus şeful. Şeful nu a ştiut, nu a făcut scăzământ şi uite controlul! Ăla de la control este nou şi deocamdată îi este frică să ia. Am vorbit cu secretarul de partid care mi-a zis: „Taie, bre, nea Costache, vaca şi dă-o la cei de la control”. Da’ cum să o dau, mă? Că pe urmă vrea şi veterinarul, că am tăiat-o fără aprobarea lui. Şi de unde mama naibii să dau la toţi. Porcul l-am dat, vaca o dau, găinile le ţin pentru ăla mic, prostănacul dracului, că din nota 5 nu poate sări. Vezi ce greutăţi am? Deh, dacă mă trag din neam de proşti… Acu’ să fiu sincer, noi din neam am fost înceţi la minte, dar în schimb ne-am înmulţit iepureşte! Şi tu zici să o dau pe fată la judecător, mă? Dar asta gândeşte încet şi o să bage la puşcărie oameni nevinovaţi, mă!
– Lasă, bă, că tu nu ştii cum se judecă acum. Totul este stabilit dinainte. Cel care-i prost şi nu vrea să dea, o încasează. Cel care este băiat deştept, dă. Şi în sala de judecată n-are nevoie să gândescă rapid. Nu-i trebuie să cunoască cine ştie ce legi. Avocatul are grijă să pună acolo ce trebe, mă! Păi, tu crezi că sunt lăsate aşa, la voia întâmplării, lucrurile astea importante? Ş-apăi, mă fârtate, unii dă-i în mă-sa, că merită să stea la ţuhaus! Auzi, mă, ce tupeu, să ceară drept la apărare!
– Da, mă, da’ nu auzi că nu el a furat? A luat ăla… al Frăsinei.
– Păi deh, mă, prostul-i prost. Ălălaltu’ a cărat noaptea. Dimineaţa minţindu-l, l-a pus pe prostul ăla să ia şi el câte ceva. L-au prins. Aşa că dacă-i prost, las-să stea la mititica. Auzi prostu’, acum vrea apărare!
– Mă, nea… şi fiică-mea o să facă de-astea?
– Nu, mă, vezi-ţi de treabă. Nu ea condamnă. Este condamnat dinainte. Ea doar dă sentinţa. Înainte de judecată se stabileşte. Uite cam aşa se procedează: şeful întreabă „Bă! Care are dosarul lui Pandele?”, „Păi, eu”, „Bă! Vezi, îi dai doi ani. De proşti nu avem nevoie. La mititica se va deştepta de cap şi va învăţa să fure. Nu să facă el greutăţi lui cumnate-meu, care are un C.A.P. fruntaş. Auzi prostul, să-l prindă cel mai prost paznic”. Deh, ca alde de ăştia merită mai mult. Doar aşa va învăţa meserie. Când se va întoarce, nu o să regrete ucenicia făcută acolo.

Acest mod de a vedea realitatea concretă de către omul de rând devenit cineva, acest mod de gândire a devenit un fapt normal, ceva care era eficient şi funcţiona. Devenise modul de a fi al celui care se descurca, al băiatului deştept. Mai târziu, băiat de băiat şi alte diminutive de şmecher, care reuşeau să facă carieră sau să parvină în viaţă, folosindu-se de racilele regimului comunist si ulterior anilor ’90 în aşa zisa societate democrată, au pus mâna pe structurile importante din instituţiile statului român.

Astfel, în structurile societăţii au intrat, nu de puţine ori, personaje cu o educaţie mediocră şi de neam înceţi la minte. Acest fapt s-a repercutat până în zilele noastre. Dacă în structura unei instituţii a statului a ajuns un personaj de genul arătat mai sus, acesta a ajuns să facă infuzie în instituţii cu neamuri şi prieteni care la rândul lor au facut acelaşi lucru. Cel cinstit, ori era marginalizat, ori pleca, ori se supunea majorităţii sindicalizate la modul comunist şi subordonate organizaţiei de partid comunist, fie direct, fie indirect.

Aceste fenomene au continuat cu o mică sincopă şi după anii ’90, rămânând aceeaşi mentalitate sau chiar mai accentuată în unele perioade, acest fenomen căpătând proporţii îngrijorătoare şi devastatoare pentru economia Romăniei.

Îndreptarea ţării noastre spre aşa-zisa europenizare şi liberalizare a constat imediat după anii ’90 într-o liberalizare masivă, în sensul că se puteau scoate din ţară de la becuri şi rulmenţi până la vapoare, respectiv aducerea de baloturi de haine vechi sau ceea ce generaţii întregi au dus lipsă, un pantof occidental, un tricou şi un Coca-Cola sau aparatură electronică de casă, care a fost un privilegiu şi un mare lux, zeci de ani.

Îmi aduc aminte că puteai să cumperi un apartament cu preţul unui videocasetofon. Pentru un radiocasetofon mai modest munceai să strângi bani un an, iar pentru o maşină mâncai iaurt şi marmeladă peste zece ani.

Astfel, dupa anii ’90, la nivel înalt s-a pregătit dezasamblarea fabricilor şi tăierea lor, pentru a fi date la fier vechi. Vapoarele aşteptau la rând să fie încărcate cu materiale feroase şi neferoase, venidu-le ulterior şi lor randul, la tăiat şi la înstrăinare pe nimic. Au fost tăiate utilaje scumpe, au fost duse materiale rare sub formă brută la export. Pe lângă căile ferate, hoţii de fier vechi aruncau din vagoane de tren fierul tăiat sau dezmembrat, pe care îl reintroduceau în circuit. Au ajuns până acolo încât au tăiat chiar şi şina de cale ferată sau au demontat subansamble, punând traficul feroviar şi viaţa a mii de oameni în pericol.

Jaful începuse să se extindă la scară mare. Se săpau gropi de unde se atacau şi perforau conducte de petrol, împreună cu cei care le păzeau, furând motorină şi benzină. Se făceau transferuri masive de combustibil, fără a fi controlate şi supuse taxelor aferente. Războiul din Iugoslavia a înlesnit o altă categorie de foşti tovarăşi să se îmbogăţescă pe baza anumitor materiale şi a combustibilului.

A urmat privatizarea prin metoda MEBO şi marele jaf naţional al preluării acţiunilor pe nimic, acţiuni împărţite populaţiei din tot ce a mai rămas viabil din economia naţională.

A urmat perioada jocurilor tip Caritas, jocuri puse la punct cu ţinte precise, jocuri din care unii au ştiut să profite. Cei din instituţiile statului au pus mâna pe sume frumoase, ei fiind cei care s-au înfruptat primii din aceste jocuri. Populaţia contribuitoare a luat din nou ţeapa de rigoare.

A fost şi perioada furtului din bănci. S-au încasat comisioane de milioane de dolari de contabili şi alţi funcţionari sau persoane dubioase, pe privatizări prin aşa zisa consultanţă. A fost perioda în care pe sume uriaşe erau aduse în ţară echipamente de informatică şi altele, fie depăşite, fie la preţuri exorbitate, fapt care se întâmplă şi astăzi în acelaşi mod. Şi acestea cu ajutorul foştilor tovaraşi, bişniţarilor şi a altor categorii sociale cu tupeu.

A urmat devalizarea bazelor turistice, a patrimoniului cooperatist, cel al U.T.C.-ului, cel al P.C.R-ului., tăierea pădurilor, devalizarea patrimoniului balnear şi multe altele.

Astăzi după ce s-au terminat multe dintre acestea, s-a ajuns ca fostele case, vile şi alte sedii, respectiv terenurile intravilane şi extravilane să fie furate, date, manevrate de către funcţionarii din primării, de către aleşi care au vrut să vină în vârful tortului. Aceştia au fost propulsaţi şi sunt, prin diferite mijloace, respectiv promisiuni mincinoase, pentru a fura şi jefui, fără a respecta cele mai elementare legi şi fără frica că vor fi pedepsiţi vreodată.

Odată cu perioada de preaderare a României, au trebuit impuse reguli europene, pentru o ţară la care trebuiau legi de trei ori mai aspre. Astfel, legislaţia europeană în loc să oprească fenomenul de jaf şi corupţie, l-a amplificat, acesta devenid, în masă, instituţionalizat până la nivel de miniştri.

Corpul magistraţilor şi în special judecătorii au înlesnit şi nu au stopat aceste fenomene, fie că s-au subordonat politic, fie din interese personale, materiale, respectiv prin susţinere a intereselor de clan.

Nea Ion şi nea Costică au votat imediat după anii ’90 pe marele „persecutat”, fost secretar de partid, ca preşedinte democrat al unei Românii aşa-zis democrate. Ei se uită astăzi pe hârtia afişată la intrarea în scara blocului şi nu le vine să creadă când văd sumele apocaliptice pe care le au de plătit. Pensionarii se calcă în picioare la pomeni electorale, ce constau în câţiva mici şi o bere. Personaje gen anii ’38-’39, ca în perioada prohibiţiei din America, cu mamuţi şi namile hrănite sănătos şi cu priviri de asasini drept paznici, fac propagandă electorală, promiţănd minciuni drept prosperitate. Tineretul este îngrozit că nu are şansa să cumpere o garsonieră, nu mai vorbim de un apartament sau un teren, chiar dacă munceşte o viaţă.
România este o ţară înapoiată şi nu tocmai curată, a ajuns manevrată, scumpă pentru a putea trăi şi a avea o locuinţă decentă, mai scumpă ca în multe state occidentale.

Aşa că nea Pandele şi nea Costache au astăzi nepoţi notari sau avocaţi, procurori sau judecători. Pensia pe care o au o folosesc ca să cumpere bomboane la copiii de pe strada cu vile unde locuiesc. Au uitat că au fost mărginaşii satelor şi săracii târgului. Ei se uită cu mirare la camerele de luat vederi, la uşile garajelor care se deschid singure, la jeep-urile nichelate care se îndreaptă spre intrările vilelor cu 20 de camere în care locuiesc. Bombează pieptul şi se înfoaie. Se simt mândri, gândidu-se că din ei şi neamul lor de săraci şi înceţi la minte au ieşit aşa grozăvii. Câte milioane de pesionari îşi drămuiesc ultimul leu pentru o felie de salam sau cele câteva milioane de procese care ucid zilnic România şi pun pe drumuri lunar sute de mii de oameni nu le dau de gândit oare? Ei nu vor să ştie nimic decât că s-au ajuns. S-au descurcat. Au fost mai „şmecheri”.

Magistratul în societatea românescă a ajuns nu să fie un limitator de infracţiune, ci un producător suplimentar de procese, în care armate de avocaţi se învârt şi duc România nu spre prosperitate, ci spre dezastru.

Măi, nea Pandele şi nea Costache, treziţi-vă copiii şi nepoţii, că duc această ţară la dispariţie!

– Deh, nea Pandele, dacă zici mata că nu ea judecă, judecătoare o fac, sau procuror, că aşa vom duce şi noi o viaţă mai bună.
– Ei, vezi că gândeşti bine, mă, Costache? Dăi în mă-sa pe cei care ne fac puturoşi şi săraci. Nouă să ne meargă bine!
– Hai la cârciumă să bem o ţuică!

Text de Viorel Muha

4 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
2 comentarii »