17 august 2009
Când mă apuc de scris, alunec fără să vreau într-o anumită manieră stilistică şi chiar dacă sunt convinsă că scriu numai pentru mine, tot adopt o anumită poză, iar gândurile mele refuză să se scurgă pe hârtie aşa cum sunt prin braţul, degete şi peniţa stiloului cu care scriu şi s-ar putea spune că nu capul dirijează stiloul, ci invers.
Câteodată mă las dusă de viaţă şi, deşi ştiu cât valorează ea, mă abandonez pe de-a întregul şi atunci nu mai are pentru mine nici o însemnătate întrebarea: ”To be or not to be?”
Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de aţi îmbogăţii mintea şi sufletul şi, gândul că suntem trecători în lume. ”Memento mori”, nu este un adagio al tristeţii, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă care vrea să te ţină într-o permanentă stare de veghe – zicând: ”Bagă de seamă ce faci cu viaţa ta, că nu e veşnică!” Ne facem iluzii că suntem stăpâni pe el, însă el şi viaţa ne stăpânesc.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Georgeta Nedelcu in Eseuri
18 mai 2009
A apărut romanul „Coada” de Dragoş Voicu, câştigător la secţiunea „Proză” în cadrul Concursului de Debut pe anul 2008, organizat de Editura Cartea Românească.
Este un roman despre viaţa la coadă, absurdă precum comunismul însuşi, dar în care oamenii îşi văd de ale lor, conform unei logici pe care noua generaţie actuală nu o poate înţelege în totalitate. Este o coadă la tacâmuri de pui, o coadă fabuloasă, care înfăşoară oraşul de mai multe ori şi va dura 12 luni, timp în care Ionuţ, un vajnic pionier, îi va cunoaşte pe cei care îi vor fi vecini întregul an, câteva personaje pitoreşti care discută despre copii, matematică, ţuică fiartă, fericire, cârnaţi, dragoste, bomboane de pom, moarte, murături, examene de admitere. O coadă care sfidează orele, zilele, săptămânile, anotimpurile şi totuşi… aici oamenii îşi povestesc viaţa, îşi sărbătoresc zilele de naştere, se îndrăgostesc, se căsătoresc şi, pur şi simplu, mor. „Coada” este un roman care te face să izbucneşti în râs sau în plâns şi te lasă năucit pe muchia dintre cele două stări.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Fragmente literare, Ştiri
13 aprilie 2009
Nu am fost niciodată o luptătoare. Am considerat că viaţa e destul de bună cu mine şi ceea ce am obţinut e ceea ce mi-am dorit… dar poate niciodată nu am ştiut cu adevărat ce-mi doresc. Mi-am dorit iubire, iubirea aceea pe care o căutăm cu toţii conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit şi totuşi am simţit că am alergat mereu după ea. Sunt oameni ca mine care trăiesc fiecare clipă, storcând-o până la ultima picătură de semnificaţii. Oare care este sensul vieţii? Poate iubirea, dar atunci când suferi din iubire, unde mai găseşti sensul? În care direcţie să apuci? Ce înseamnă drumul bun? Ce facem atunci când simţim că totul se năruie în jur şi când descoperim că tot ceea ce am crezut cu ardoare e un înţeles mult prea greu de descifrat? Luptăm… dar eu nu am fost niciodată o luptătoare. De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodată? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor, să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebările vieţii. Şi ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care aşteptăm mereu răspunsuri? Un alt răspuns mai limpede decât toate la un loc sau o altă întrebare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mihaela Gheorghe in Eseuri
23 februarie 2009
Viaţa noastră e o poveste, o rouă vie şi sângerandă. Treci prin viaţă aşa cum ţi-e dat să treci, cu necazuri, cu bucurii, cu prieteni sau fără, cu clipe de fericire sau tristeţi, depinde în ce măsură le poţi avea pe toate. De când ne naştem, aşteptăm să se întâmple una sau alta, să ne treacă viaţa. Mărgele de soare pe frânghii de apă, purtate agale în plete de vânt sunt aşteptările noastre. Unele aşteptări sunt minunate, au în ele gustul speranţei, te invaţă răbdarea şi blândeţea. Altele, mai desprind în fiecare zi câte o coajă arsă de suflet şi încă una, până sufletul fie rămane gol, fie se schimbă cu totul. Poate aşa trebuie sa fie sufletele noastre: câmpuri arse şi refăcute, până ce arderea şi refacerea nu vor mai putea fi separate, vor deveni totuna. Va însemna înţelepciune, iubire deplină, resemnare blândă?
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mihaela Gheorghe in Eseuri
23 decembrie 2008
Ninge alb peste pleoape-mi, un vis… alerg, cuprinsă de mantia de fulgi, îngropându-mi chipul în faldurile ninsorii.
Plec, desculță… simt cum plâng pașii, topind trupul fulgilor, ca pe o jertfă adusă întregii firi arsă de zbuciumul trăirii…
Eram copilă când, într-o zi oarecare de iarnă, uitată în criptele numerotate ale timpului, prindeam în palme dalbe stele de gheață, crezând că ucid privirea iernii într-un plâns sălbatic… pedepseam astfel puritatea lumii într-o palmă, topind-o șovăelnic într-un sâmbure de puritate…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
15 iulie 2008
Timp… arc de timp pansat privirii mea cu munţi de sare întrezăriţi printre gene din care picură cu precizia ceasornicului lacrimi cu gust amar de uitare. Privesc în sus: din curbura frunzei verzi, una aleasă de ochii mei, anonimă, a rămas doar o părere de linie între cer şi pământ. Chipuri se zăresc, vag, din gânduri galbene de amintire, nuanţă de ceară uitată în scorbura copacului vieţii cu goale ramuri în toamna fiinţei, cu uscate cireşe şi struguri dulci din via de acasă.
Cuvintele par să nu spună nimic, deşi vor să spună totul, la fel cum zbaterile aripilor rostesc zadarnic rugăciune zborului în captivitatea statică a coliviei.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
3 voturi