A apărut romanul „Coada” de Dragoş Voicu, câştigător la secţiunea „Proză” în cadrul Concursului de Debut pe anul 2008, organizat de Editura Cartea Românească.

Este un roman despre viaţa la coadă, absurdă precum comunismul însuşi, dar în care oamenii îşi văd de ale lor, conform unei logici pe care noua generaţie actuală nu o poate înţelege în totalitate. Este o coadă la tacâmuri de pui, o coadă fabuloasă, care înfăşoară oraşul de mai multe ori şi va dura 12 luni, timp în care Ionuţ, un vajnic pionier, îi va cunoaşte pe cei care îi vor fi vecini întregul an, câteva personaje pitoreşti care discută despre copii, matematică, ţuică fiartă, fericire, cârnaţi, dragoste, bomboane de pom, moarte, murături, examene de admitere. O coadă care sfidează orele, zilele, săptămânile, anotimpurile şi totuşi… aici oamenii îşi povestesc viaţa, îşi sărbătoresc zilele de naştere, se îndrăgostesc, se căsătoresc şi, pur şi simplu, mor. „Coada” este un roman care te face să izbucneşti în râs sau în plâns şi te lasă năucit pe muchia dintre cele două stări.

Dragoş Voicu s-a născut pe 9 iunie 1975, în Bucureşti. Este absolvent al Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, şi al masterului „Managementul proiectelor”, SNSPA. În prezent lucrează în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în domeniul managementului proiectelor. A tradus în limba engleză volumul „Sistemul integrat pentru securitatea frontierei – The Integrated System for the border security”, autor Dumitru I. Popescu (Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2006). A publicat articole de specialitate în bilunarul Asociaţiei Generale a Inginerilor din România, Univers Ingineresc. În 2008 a câştigat locul I la Concursul de poveşti cu tema „De ce iubim Bucureştiul?”.

Iată trei fragmente reprezentative din romanul „Coada„:

Pe întâi noiembrie, duminică, era ziua mea. Tata avea ceva probleme la serviciu aşa că trebuia să stau la coadă. Mama vorbise cu el şi hotărâseră să-mi facă ziua acolo. A făcut în casă nişte prăjituri şi un tort de mere. I-am invitat pe Popa şi pe Adâr alături de cei cu care stăteam în fiecare zi la coadă: domnul Georgescu, nea Marin, nea Costel, tanti Nuţi şi tanti Florica. Tata a insistat s-o chemăm şi pe domnişoara Calomfirescu, profesoara de română. Mama a cam strâmbat din nas pentru că nu ştia dacă o să ne ajungă tortul, dar n-a avut încotro. Toată lumea s-a aşezat pe scăunele în jurul meu şi a început să înfulece la prăjituri. Ceilalţi din jur se uitau cu poftă.

– Cu ce-aţi făcut tortul, cu unt sau cu margarină? o întrebă pe mama o cucoană pofticioasă de pe lângă noi.
– Cu unt doamnă, răspunse mama mai mult şoptit să nu o audă toată lumea.
– Da’ unde-aţi găsit doamnă unt, că eu caut de o lună şi nu găsesc? Am fost şi la Bucureşti la cumnată-mea care lucrează la ICIL, dar mi-a spus că nu s-a făcut decât pentru export.
– Doamnă, am avut o jumătate de pachet şi o ţin de patru luni la frigider că ştiam că o să fie ziua lu’ ăsta micu’, drese mama busuiocu.

Ce să mai, o cam feştelise! Untul i-l dăduse tanti Rodica de la noi de pe scară, care lucra la fabrica de lapte. Mama îi dăduse la schimb un pachet de Kent primit de la Suzi pentru că o trimisese la o asistentă, pe care o cunoştea mama, s-o ajute într-o problemă.

– Îmmmmmm, ce frumos miros prăjiturile doamnă! zise o altă coţofană. Ce arome aţi pus la ele?
– Arome doamnă, de la Alimentara, îi răspunse mama furioasă pe lumea ce-şi aţintise toţi ochii asupra tortului şi prăjiturilor mele care nu ajungeau nici măcar pentru invitaţi.

Peste puţin timp coada a fost cuprinsă de fumul grătarelor oamenilor cu relaţii, iar cei de la coadă şi-au abătut atenţia de la prăjiturile mamei, la mirosul de carne sfârâind pe foc.

Tata a venit şi el peste puţin timp. Se întâlnise pe drum cu Fică Bubumanu – acordeonistu’ şi cu Dandone cu vioara şi venise cu ei la coadă. Erau cam afumaţi toţi trei. Dăduseră şi pe-acasă şi luaseră nişte ţuică din Moldova de la sora lu’ mama şi cred că se aghezmuiseră şi pe-acolo. Tata le-a zis să o cânte p-aia cu “Are tata un băiat”. Lăutarii l-au ascultat, dar eu simţeam că se uită la noi toată coada răsucită în jurul oraşului. Şi mama schimbase toate culorile curcubeului şi încă vreo zece, dar nu putea să-l certe pe tata în public. Lăutarii câtau de zor şi oamenii începuseră să ţopăie prin jur, ajutaţi de tata care le tot turna din damigeana de ţuică.

La un moment dat tata s-a oprit şi mi s-a părut că toţi oamenii din jur s-au oprit instantaneu, ca la un semnal. Mi se părea că şi vântul se oprise şi că nimeni nu mai respira. Toţi îl priveau pe tata care era înlemnit. Doar nările îi fremătau în vânt, iar ochii i se umpluseră de sânge. Aveam să aflu puţin mai târziu ce i se întâmplase. Un fir de miros de cotlete de porc îi intrase prin nas direct în creier şi îl paralizase de poftă.

După ce şi-a revenit, a strigat către lăutari să nu plece şi a dispărut imediat. A revenit într-o oră cu grataragiul de la Mioriţa, cârciuma cea mai de soi de la noi din oraş şi cu două pungi de cotlete de porc. Aveam să aflu mai târziu că le făcuse rost de la tanti Tudoriţa cu mari sacrificii. O minţise că sunt pentru o obligaţie foarte importantă.

Grătarul a fost încins imediat, acolo la marginea cozii. Mirosul de cotlete plutea peste coadă şi mi se părea că în mersul lui în lungul şi în latul cozii, ridica de nas oamenii de la pământ. Ochii tuturor erau sângerii. De poftă. Fiecare şi-a lăsat rând să plece până acasă să ia câte ceva de pus pe grătarul uriaş. Tata nu putea să dea la toţi, n-ajungea nici pentru musafirii mei.

Unul şi-a adus o coadă de purcel, altul o ureche. Am mai văzut aruncate pe grătar câteva labe de raţe, nişte gheare, o piele şi un gât de pui, nişte felii de salam, o jumătate de peşte sărat, o vânătă, ceapă, cartofi şi nişte mere.

Vântul vânzolea fumul în toate părţile şi lăutarii săltau coada la joc. Ţuica aluneca pe beregate, iar mama l-ar fi omorât pe tata pe loc.

De mine uitaseră toţi.

Cel mai trist Crăciun fusese cu trei ani înainte de coadă. Tata nu reuşise să facă rost nici măcar de bomboane albe de brad. Făcusem un brad împodobit numai cu vată şi cu puţină beteală, că instalaţia de pom se stricase.

Tata m-a chemat în faţa bradului şi m-a rugat să spun şi eu nişte poezii. I-am spus numai poezii cu Partidul, Tovarăşu’ şi Ţara. Atunci m-a întrebat dacă nu ştiu şi poezii cu părinţii. I-am spus că nu ştiu. Mă uitam în ochii lui şi credeam că începe să plângă. Apoi s-a luat curentul şi ne-am culcat toţi trei în dormitorul părinţilor. La mine se arseseră toate spirele la sobă.

Mă gândeam că ce frig trebuie să îi fie brăduţului rămas în sufragerie. Mama mi-a spus să nu-mi fie teamă, că brazii cresc la munte şi sunt obişnuiţi cu frigul.

Atunci am visat că tata a inventat o cutie care făcea apă caldă şi care ne încălzea caloriferele prin nişte ţevi subţiri care porneau din cutie şi mergeau pe lângă perete până la calorifere. Tot în vis se făcea că în bucătărie aveam o ţeavă cu gaz care ieşea din perete şi intra în maşina de gătit şi astfel nu mai aveam nevoie de butelie. O vedeam pe mama fericită, gătind într-una la cuptor pui mari cu aripi aurii, iar eu stăteam în tricou şi în pantaloni scurţi şi priveam pe geam cum se aşeza zăpada peste oraş.

În alt vis, tot în acea noapte, se făcea că se dăduse ordin să se ardă toate căciulile pătrate de iepure din ţară şi s-a făcut o grămadă de căciuli mare până la cer, în centrul oraşului nostru. Eu i-am pus foc. Ardeau căciulile şi mirosea a iepure rusesc în toată ţara. Lângă foc era cald.

A doua zi am găsit bradul în dormitor, acolo unde dormisem. Îl adusese tata peste noapte. Mama l-a mai împodobit cu mere şi nuci învelite în staniolul de la ciocolată, păstrat de-a lungul anului.

La vreo două săptămâni după acel Crăciun, într-o sâmbătă, tata a primit un telefon de la un prieten de-al lui dintr-un oraş aflat la 60 de kilometri de oraşul nostru. După telefon a luat valiza de lemn din armată şi a plecat la gară, fără să ne spună mare lucru. Sau poate că vorbise cu mama mai multe, dar eu n-am ştiut nimic. A venit duminică, de-abia târând valiza după el. Eu trebuia să plec, iar mama era la coadă la butelii. Când ne-am întors seara şi am intrat în sufragerie, la televizor, am avut o mare surpriză. Tata împodobise brăduţul cu şiruri întregi de cârnaţi pe care îi făcuse rost de la prietenul lui. Cârnaţii groşi şi albicioşi înfăşurau brăduţul ca pe o beteală. În sufragerie mirosea a carne şi a brad. Mirosea a Crăciun. Mama l-a certat pentru că mânjise pomul de grăsime, dar cearta a durat foarte puţin. A tăiat nişte “beteală” şi a aruncat-o îndată în tigaie. Tata a pus urgent de-o mămăligă. Am mâncat şi am adormit fericiţi. Am visat că la bucătărie, din robinet nu curgea apă, ci şiruri nesfârşite de cârnaţi proaspeţi.

De la şcoală ne-au anunţat că peste două săptămâni tovarăşul Nicolae Ceauşescu va efectua o vizită de lucru la noi în oraş. Toată lumea intrase într-o mare agitaţie. Tovarăşul director ne-a spus că trebuie aleşi câţiva copii care să-l întâmpine pe Tovarăşu’ şi să-i ofere pâine şi sare. Aşa că o comisie de la inspectorat urma să vină prin clase şi să facă o preselecţie.

Ce bucuros am fost când m-au ales şi pe mine! Mama s-a lăudat la tot blocul. Numai că abia peste două zile urma să fie alegerea finală. Comisia ne-a chemat pe fiecare într-o cameră şi ne-a întrebat mai multe lucruri: ce lucrează părinţii, dacă am avut vreodată hepatită, dacă am avut scabie. Le-am spus că nu am avut hepatită, dar ei tot vorbeau între ei că sunt cam galben.

Nu ştiam ce înseamnă scabie, dar le-am spus că nu am avut. Totuşi am fost sincer şi am mărturisit că am avut, mai demult, râie. La final m-au pus să deschid gura mare şi s-au uitat cu o lanternă la măselele mele. N-au zis decât: “are carii, nu merge”. Aşa că am fost respins. Am fost foarte trist. Nu mai zic de mama care se ferea să dea ochii cu vreo vecină.

Am mers, totuşi, cu toată şcoala, pe marginea şoselei pe unde trebuia să vină Tovarăşu’, ca să agităm steguleţe cu ţara şi partidul şi să strigăm: ”Ceauşescu PCR, Ceauşescu PCR!”, “Ţara noastră şi mândria, Ceauşescu România!”, “Ceauşescu Pace, Ceauşescu Pace!” sau “Ceauşescu şi poporul!”. Dacă n-ar fi fost atât de frig, poate că ar fi fost distractiv pentru noi. Tovarăşu’ trebuia să treacă pe acolo pe la ora 12.00, iar noi fuseserăm chemaţi de la şase dimineaţa. Ninsese foarte mult de cu seară, iar dimineaţa la cinci jumate, când am plecat către şcoală, erau deja nişte nămeţi de un metru.

Am stat acolo pe şosea să-l aşteptăm până la trei după amiază. Nu ne mai simţeam picioarele de frig. De foame nu mai zic. La ora trei profesorii au strigat la noi: “Vine! Haideţi, steguleţele sus, unu, doi, trei şi: Ceauşescu PCR, Ceauşescu PCR!”. Noi nu am văzut decât un ARO argintiu trecând în fugă şi o maşină de miliţie în spate. Am fost cam dezamăgiţi. Supărarea a crescut şi mai mult pentru că nu ne-au mai dat steguleţele acasă ca în alte dăţi ci le-au luat la şcoală pentru manifestaţiile viitoare. Măcar de la practică veneam cu nişte roşii!

Am ajuns acasă, dar nu era curent. Aşa că nu aveam unde să-mi încălzesc picioarele degerate. Mama mi-a dat telefon şi mi-a spus să încălzesc un ibric de apă pe aragaz că tocmai umpluse butelia, să o pun în lighean cu puţină apă rece şi să ţin picioarele în ea. Când am băgat picioarele în lighean am simţit miile de ace care îmi smulgeau carnea, iar apoi o liniştire binecuvântată. M-am lăsat pe pat şi am adormit fericit.

Am visat că fusesem ales să îl întâmpin pe Tovarăşu’ cu pâine şi sare. Eram faţă în faţă şi după ce a gustat din pâinea şi sarea pe care i le-am oferit, m-a întrebat:
– Tinere pionier, ce vrei să te faci şi care sunt năzuinţele tale pentru viitor?
– Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, eu vreau să mă fac miliţian şi pentru viitor năzuiesc să am curent, apă caldă, căldură acasă şi la şcoală, să găsim mai multe de mâncare la Alimentara şi să nu mai fie cozi, i-am răspuns.
– Cum? Ţelul tău nu este propăşirea neamului şi înaintarea României spre cele mai înalte culmi ale socialismului şi comunismului, ale progresului şi civilizaţiei? Să-ţi fie ruşine, pionierule! zise Tovarăşu’ smulgându-mi cravata roşie cu tricolor de la gât.

Niciodată nu am simţit o ruşine mai mare ca în acel vis.

După ce Tovarăşu’ mi-a smuls cravata, se făcea că eram adus la şcoală cu cătuşele la mâini, scos în faţa careului şi dat afară din Organizaţia de pionieri şi din şcoală. Şi în timp de directorul citea sentinţa, toţi pionierii aruncau în mine cu roşii.

Când m-am trezit, tremuram ca un iepure, picioarele îmi îngheţaseră la loc în lighean, afară era întuneric şi curentul tot nu venise.

Doamne, mă gândeam, ce bine că nu i-am spus că cea mai mare năzuinţă a mea era de fapt să am un robot care să scoată gume când apeşi pe un buton!

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Fragmente literare, Ştiri
Comenteaza! »