Când mă apuc de scris, alunec fără să vreau într-o anumită manieră stilistică şi chiar dacă sunt convinsă că scriu numai pentru mine, tot adopt o anumită poză, iar gândurile mele refuză să se scurgă pe hârtie aşa cum sunt prin braţul, degete şi peniţa stiloului cu care scriu şi s-ar putea spune că nu capul dirijează stiloul, ci invers.

Câteodată mă las dusă de viaţă şi, deşi ştiu cât valorează ea, mă abandonez pe de-a întregul şi atunci nu mai are pentru mine nici o însemnătate întrebarea: ”To be or not to be?”

Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de aţi îmbogăţii mintea şi sufletul şi, gândul că suntem trecători în lume. ”Memento mori”, nu este un adagio al tristeţii, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă care vrea să te ţină într-o permanentă stare de veghe – zicând: ”Bagă de seamă ce faci cu viaţa ta, că nu e veşnică!” Ne facem iluzii că suntem stăpâni pe el, însă el şi viaţa ne stăpânesc.

Poate veţi crede că scriu vorbe goale, dar încerc să-mi analizez vechi întâmplări acum, la sfârşit de tinereţe. Câteodată mă simt atât de singură! Contactul cu unii mă face neliniştită şi mă simt inutilă pentru ei. Mi-e dor de ceea ce nu am făcut şi câteodată sunt invidioasă pe ce au realizat alţii. O clipă, o secundă, de multe ori, sufletul omului ţine ascuns în el mai mult decât întâmplări din ani, puse cap la cap. Au fost zile când m-am simţit bătută de Dumnezeu şi cu sufletul zdreanţă. Aş vrea să mă scutur de trecut, ca atunci când pământul se scutură de cutremur. Tot trecutul dă năvală asupra mea. El este o încăpere din prezent în care intrăm mai rar. Nu avem decât să deschidem o uşă. Atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide foarte des. Prezentul este ca o casă goală. Năvăleşte trecutul prin toate uşile, şi ce e mai rău, este că el nu poate fi schimbat. Cândva, de mult… cineva mi-a pictat un tablou în care purtam o coroană de flori şi intitulase tabloul, ”Vis de domnişoară”. Aveam cincisprezece ani pe atunci. Au trecut peste mine veşnicii albastre şi reci de răutate şi uitare, dar am supravieţuit. M-au nins, zăpezi ce pe alţii i-ar fi îngropat, dar nu m-au biruit.

M-au bântuit doruri ce pe alţii i-ar fi secătuit, am fost minţită şi înşelată cât pentru zece vieţi şi tot pentru atâtea vieţi am vărsat lacrimi, încât erau toate pietrele din drumul meu udate, dar am fost precum o stâncă.

Au trecut peste mine furtuni ce ar fi putut să-mi spargă carapacea sufletului, dar m-am încăpăţânat să trăiesc şi am visat chiar şi atunci când sufletu-mi îngenuncheat cerea îndurare, milă şi izbăvire de atâta durere, că într-o zi voi ajunge scriitoare…

Şi totuşi, dacă aş mai vedea o dată tabloul ce mi-a fost dedicat în tinereţe, aş ruga pictorul să şteargă de pe capul meu, coroana de flori şi să pună în locul ei o coroană de spini… Ştiu că fiecare are crucea lui de dus… A unuia este mai uşoară, a altuia este mai grea!… Dar omul e tare ca fierul. Aşa-i viaţa! Când zici că o iubeşti din toată inima, atunci îţi trage o palmă. Se întâmplă, ca destul de frecvent, să simţim un decalaj dureros între dragostea la care visăm şi realitatea cotidiană.

O altă parte din durerile timpului este şi frica de sărăcie, care încearcă să înfigă colţii câteodată în sufletul nostru, sau indiferenţa celor din jur. Şi nu în ultimul rând – lipsa iubirii. Contează foarte mult cum judecăm paharul pe jumătate umplut: e plin sau e gol? Am muncit atâţia ani, sacrificând orice distracţie ”inutilă”, pentru ca, prin munca mea să fac ceva folositor. Şi am primit uneori umilinţa din nainte şi mai ales de după. Am votat pentru o viaţă mai bună, dar ce mare dezamăgire!

Nu, numai banii nu ne mai ajung, nici timpul nu ne mai permite să facem tot ceea ce am vrea. Nu-l mai avem pentru regăsirea senină cu cei ai casei, pentru a ne mângâia copii, pentru a merge la medic, sau… de ce nu, la teatru. Nu ne mai ajunge timpul să mai trecem pe la părinţi, sau pe la casa lor de veci, de mult timp fără o floare, sau fără o lumânare, să ne odihnim sufletul în liniştea naturii, să mai cumpărăm o carte, să căutăm onest izvorul unui ban care ne lipseşte.

Nu mai ştim să ascultăm pe cel de lângă noi, să dăruim iubire, să aşteptăm şi să ne dăruim. De multe ori nu ne mai stăpânim clipa aprigă, instinctul orb, sau gestul bezmetic, ori vorba aruncată la întâmplare precum o piatră. Nu mai ştim să înţelegem pe cel de lângă noi, sau să ne facem înţeleşi. Astăzi, prea mulţi oameni nu-şi mai, ţin cuvântul dat. Nu mai avem nici prieteni adevăraţi cu care să ne-ntâlnim şi să stăm de vorbă, sau chiar cu noi înşine, întrebându-ne şi răspunzându-ne, certându-ne şi împăcându-ne sub lumina gândului cel bun, căutându-ne identitatea în oglinda lui ”azi” şi prefigurând-o în cea a lui ”mâine”.

Înainte aveam o mulţime de prieteni, acum ei nu mai există. Unii luptă cu sărăcia, alţii nu mai ştiu ce să facă cu banii. Iar cei mai mulţi sunt ocupaţi pentru o amărâtă de pâine. Ajungem acasă destul de obosiţi de la serviciu, copleşiţi de greutăţile vieţii şi nu ne mai arde să ne uităm la televizor, unde avem o sută de canale. Şi nici timp de vizite nu mai avem – nici nu ne mai arde – pentru că atunci şi acolo nu poţi să te duci cu mâna goală. Ne mulţumim cu o telenovelă şi astfel uităm de prieteni.

Extrapolând la dimensiunea societăţii, nu cred că greşesc dacă afirm cu sinceritate că ne merităm soarta. De ce? Pentru că am avut încredere în oamenii din capul statului şi în capacităţile lor, de a conduce şi de a rezolva problemele grave ale acestei ţări.

Nu ne mai miră atâtea drame care se desfăşoară sub ochii noştri şi de multe ori nu putem să facem nimic pentru a le diminua, deoarece trebuie mai întâi să ne salvăm pe noi înşine. Moartea nu este o soluţie. Ar fi prea simplu, dar omul are datoria supremă de a supravieţui în ciuda tuturor evenimentelor dramatice prin care este sortit să treacă. ”Trebuie să lupţi! Mereu să lupţi şi să învingi!” – îmi spunea mama. Înălţându-mă deasupra labirintului în care toată viaţa mi-am căutat fericirea, mi s-au tăiat aripile chiar atunci când credeam mai mult că sunt stăpână pe culmi, dar m-am prăbuşit, trezindu-mă un om slab şi fricos, ce de câţiva ani îmi plâng de milă.

Viaţa e un câmp de bătălie şi dacă ai o strategie, câştigi repede bătălia oricât de mare ar fi duşmanul. Nu e clipă în care să nu mă gândesc la Dinu. El a fost cel care mi-a fost alături un sfert de veac şi tot el mi-a oferit la început, doar catifeaua lucrurilor şi a petalelor de trandafiri, din furtună mi-a arătat curcubeul, din secetă pustiitoare doar stropul de apă salvator, iar acum, la apogeul vieţii a considerat că nu mai merit nimic bun.

Amintirile din trecut vin cu bolovani de lacrimi şi îmi ţin trează conştiinţa unui trecut care sunt sigură că nu va străbate bariera unui viitor care nu promite. Viaţa curge parcă mai repede ca altădată, chiar dacă adeseori bucuriile nu stau cu noi decât o secundă, în timp ce trec peste noi ani mulţi de durere şi suferinţă! Cei mai frumoşi ani ai mei s-au scurs necontrolat, ca apa într-un pământ uscat şi lacom. Ce bine ar fi să mă prefac într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele lui, şi să dispar ca roua, dimineaţa! Pornim pe drumul care ne-a fost ursit de la naştere şi fără să vrem, îl urmăm până la capăt. Uneori mai păcălim un destin. Sau avem impresia că-l păcălim atunci când el se joacă cu noi… Într-un imaginar talger al suferinţei am pus mai mult decât poate duce un om, iar pe celălalt talger, ca-ntr-un echilibru, voi pune multe speranţe şi toată dragostea din suflet.

Eseu de Georgeta Nedelcu

3 voturi

Încarc...

Publicat de Georgeta Nedelcu in Eseuri
2 comentarii »