Fragmente din volumul “Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu (Editura Albatros, Bucureşti, 1977), despre Alexandru Odobescu (23 ianuarie 1834 – 10 noiembrie 1895):
„Proza lui Al. Odobescu a trecut multă vreme drept punctul culminant al artei româneşti de a scrie. Şcoala secundară şi chiar generalizările criticii literare au menţinut părerea că Odobescu este stilistul prin excelenţă al literaturii noastre. Şi, fără îndoială, Al Odobescu este un stilist distins, cu certe daruri ale imaginaţiei şi cu un incontestabil simţ muzical, un scriitor erudit, căruia îi stăteau la îndemână multe modele, mai cu seamă din sfera clasicismului, şi un povestitor căruia, în momentele cele mai bune, nu-i lipseau umorul şi sfătoşenia.”
Am citit undeva despre un duhovnic care obişnuia să le răspundă, invariabil, celor care veneau să ceară sfat şi ajutor: „Fă ceea ce te-o lumina Dumnezeu!” Atât, nimic mai mult, doar aceste cuvinte simple. Credincioşii plecau nedumeriţi şi cumva dezamăgiţi, dar pe drumul de pădure care lega mănăstirea de prima aşezare omenească, în liniştea şi singurătatea care-i însoţeau, ca prin minune găseau răspunsul la întrebarea lor, soluţia la problema lor, ajutorul pentru slăbiciunea lor.
Cerute sau necerute, aproape în fiecare zi primesc sfaturi de viaţă, de conduită duhovnicească, civică, de raportare la muncă, la oameni, la lucruri. Sau la diferite religii, credinţe şi filozofii. Toţi par să aibă câte o soluţie verificată, funcţională şi universal-valabilă. Nimeni nu mi-a răspuns vreodată, cu acel zâmbet luminos pe chip care te curăţă pe dinăuntru: „Fă ceea ce te-o lumina Dumnezeu!”. Nici eu n-am spus altcuiva asta. M-am întrecut cu ceilalţi în a da sfaturi, norme, jaloane, etaloane, coordonate, direcţii, variante, reţete. Nici măcar o dată, înainte de a deschide gura, nu m-am întrebat: „Doamne, vrei să-i spui ceva acestui om prin glasul meu? Te rog să mă ajuţi să găsesc cuvintele!”
Oricât de puternici am fi, simţim nevoia de siguranţă şi ocrotire. E momentul cuvintelor calde şi al gesturilor de afecţiune. Un suflet ce-i singur nu oglindeşte nimic. Cu fiecare gest, cu fiecare îmbrăţişare, suntem cu o picătură mai vii, cu o rază de soare mai veseli şi cu o bătaie de inimă mai iubiţi.
Cum să cuprinzi neliniştea din zori şi pacea din amurg doar cu o privire? Cum să trăieşti frumos fără iubire? Viaţa ta îşi va afla împlinirea fără minunea care dă fiori? Când auzi o inimă bătând, te obişnuieşti cu ritmul şi bătăile ei. Şi te trezeşti din senin sau din înnourat, de dimineaţă sau de seară, întrebând: ce se mai aude cu acea inimă? Ai vrea să ştii ce mai face, dacă a obosit sau poate s-a plictisit. Şi te gândeşti dacă unele inimi bat mai tare ca altele, înseamnă că sunt mai puternice? Dacă unele se aud, altele se tem să fie auzite? Şi-mi imaginez că pieptul este o uşă la care sufletul bate, sperând că într-un târziu îi va deschide cineva şi se va elibera.
Din cinemateca universală, printre figurile inconfundabile întipărite în mintea copiilor, se disting, negreşit, “dădaca” Julie Andrews şi “coşarul” Dick Van Dyke în “Mary Poppins”, unul dintre cele mai de succes musicaluri din toate timpurile. Deşi au trecut 45 de ani de la lansarea producţiei, Mary Poppins rămâne adorabilă din vârful umbrelei până la botine, demonstrând că poate fi “supercalifragilisticexpialidocious” şi pe DVD, într-o ediţie aniversară pe 2 discuri.
Din 6 februarie 2009, talentată Dakota Fanning revine pe marile ecrane din România, alături de Chris Evans, în „Războiul minţii” („Push”), un film care de vineri va avea premiera în cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, Cinema City din Bucureşti, Cluj şi Timişoara.
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Încarc...
