“Eterna reîntoarcere a lucrurilor în ele însele, secretul formativ care ameninţă să creeze atmosfera de extaz şi solemnitate, adică secretul celui care străbate mările şi oceanelor lumilor spirituale, blestemul asumat cu trufie de a se întoarce într-un port veşnic, acelaşi, toate acestea par a fi numai forma metafizică, formulă demonică a profundului sentiment al anteriorităţii strămoşilor, sentiment care vibrează de la început în săngele şi spiritul lui Nietzsche” (E. Bertram, 1998, p. 17)
“A profeţi trecutul, a colora cu dorul de strămoşi gândurile despre viitor – în aceasta constă simţământul povară a tradiţiei umane, cheie de boltă a podului suspendat între un moment care a fost şi unul care va să fie, subiect trăind clipa divină „pe culmea înaltă”, plutind, asemenea lui Zarathustra, „ca un nor negru peste două mări, peste trecut şi viitor” – aceasta este viziunea lui Nietzsche despre viitoarea condiţie umană” (idem, pag. 40)
Nietzsche a deschis drumuri, iar strămoşii de început de cod m-au îndemnat să mă întreb, eu un aşa de mic într-un ocean aşa de mare:
– Hei, tu, ghem de viaţă, unde vrei tu să ajungi? Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?
Pe 1 ianuarie 2010 are premiera în cinematografele din România filmul „Vechi tovarăşi” („Old Dogs”), una dintre cele mai reuşite comedii pe care le-am văzut în ultima vreme, cu o distribuţie de excepţie. O să trec elegant pentru miza tipic americană a filmului şi peste finalul previzibil al unei comedii romantice; e ca la oamenii pe care îi iubiţi – dacă luaţi defectele lor ca fiind imposibil de eliminat, vă puteţi bucura din plin de ei. În acelaşi fel, Disney mizează totul pe farmecul actorilor, pe acţiunea alertă şi pe dialogul spumos, iar rezultatul este o peliculă pentru „audienţă generală” pe care o recomandăm călduros, dacă vreţi să vă bine dispuneţi şi să vă încărcaţi bateriile. Dacă asociaţi sărbătorile de sfârşit de an cu romantismul vesel, aveţi de-a face cu un festin, iar dacă aveţi păreri bune despre Robin Williams şi John Travolta, prestaţia lor n-o să vă dezamăgească. Pe mine m-a surprins asocierea celor doi (care au mai jucat împreună doar în 1998, într-un film rămas obscur), dar trebuie să recunosc faptul că efectul este unul excelent. Ne-am tăvălit de râs în sală la vizionarea de presă – eu şi câteva zeci de oameni, şi am hohotit aproape tot timpul filmului, în aşa fel încât la final aveam încremenit pe faţă un râs asemănător cu efectul secundar al pastilelor din film. Cei care-l vor viziona, vor înţelege.
Umor contagios, întâmplări de neimaginat, o păturică-minune şi candoarea unui copil a cărui imaginaţie poate schimba lumea la propriu – iată ingredientele celui mai nou film cu Eddie Murphy, „Puterea imaginaţiei” („Imagine That”), apărut pe DVD.
Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.
În viaţa fiecăruia dintre noi se întâmplă „minuni”. Unele ne marchează pe loc, pe altele le uităm, dacă nu vedem imediat semnificaţia lor sau impresia este umbrită de spaimă sau un alt sentiment mai puternic. Cele mai multe se petrec sub forma unei viziuni, a unui vis sau a unei întâmplări neobişnuite, pe care le povestim la nesfârşit. Acul fin al repovestirii sapă adânc în memoria noastră un cântec al cărui înţeles se pierde continuu în inflexiunile vocii, în nuanţele cuvintelor, acoperind impresiile succesive cu un verni pentru icoane. În cele din urmă, începem să ne simţim asemeni unui ghid într-o casă memorială…
Am încercat de câteva ori acest sentiment greu de îndurat, de a-mi privi propriile trăiri sau „minuni” ca pe simple imagini pictate în cuvinte, mereu retuşate de privirile ascultătorilor: un pic de roşu aici, la scena asta, pentru îndoiala ta, un pic de galben strălucitor dincoace, pentru mirarea lui, un pic de verde acolo, pentru înţelegerea ei spirituală, un pic de negru dincolo pentru neîncredere… Dar sunt minuni simple, nespectaculoase, pe care nu le înregistrăm ca atare, sunt întâmplări de viaţă de o formidabilă naturaleţe, cum ar fi dragostea unui om pentru un câine, cum ar fi devotamentul unui câine pentru un om. O astfel de minune vreau să vă povestesc, o singură dată, asa cum mi-o amintesc, fără să ştiu sigur, ca în orice minune, dacă faptele s-au petrecut întocmai.
La Editura Leda a apărut recent cartea „Vânzătorul de trecuturi” de Jose Eduardo Aqualusa, traducere din limba portugheză de Anca Milu-Vaideşegan, roman distins cu Independent Foreign Fiction Prize 2007.
Romanul este o satiră politică, cu o abordare originală. Félix Ventura şi-a ales o meserie ciudată: vinde trecuturi false. Clienţii săi, oameni de afaceri prosperi, politicieni, generali, au un viitor asigurat, însă le lipseşte un trecut bun. Félix le confecţionează o genealogie de lux, amintiri fericite, le face rost de fotografiile unor strămoşi iluştri. Viaţa îi merge de minune. Într-o noapte, apare în casa lui un străin misterios, în căutarea unei identităţi angoleze. Şi atunci, ca într-un vârtej, trecutul invadează prezentul şi imposibilul devine real.
Încarc...
