Despre minuni
În viaţa fiecăruia dintre noi se întâmplă „minuni”. Unele ne marchează pe loc, pe altele le uităm, dacă nu vedem imediat semnificaţia lor sau impresia este umbrită de spaimă sau un alt sentiment mai puternic. Cele mai multe se petrec sub forma unei viziuni, a unui vis sau a unei întâmplări neobişnuite, pe care le povestim la nesfârşit. Acul fin al repovestirii sapă adânc în memoria noastră un cântec al cărui înţeles se pierde continuu în inflexiunile vocii, în nuanţele cuvintelor, acoperind impresiile succesive cu un verni pentru icoane. În cele din urmă, începem să ne simţim asemeni unui ghid într-o casă memorială…
Am încercat de câteva ori acest sentiment greu de îndurat, de a-mi privi propriile trăiri sau „minuni” ca pe simple imagini pictate în cuvinte, mereu retuşate de privirile ascultătorilor: un pic de roşu aici, la scena asta, pentru îndoiala ta, un pic de galben strălucitor dincoace, pentru mirarea lui, un pic de verde acolo, pentru înţelegerea ei spirituală, un pic de negru dincolo pentru neîncredere… Dar sunt minuni simple, nespectaculoase, pe care nu le înregistrăm ca atare, sunt întâmplări de viaţă de o formidabilă naturaleţe, cum ar fi dragostea unui om pentru un câine, cum ar fi devotamentul unui câine pentru un om. O astfel de minune vreau să vă povestesc, o singură dată, asa cum mi-o amintesc, fără să ştiu sigur, ca în orice minune, dacă faptele s-au petrecut întocmai.
Era într-o vară, eu şi un prieten am plecat într-o excursie de o zi în Piatra Mare. Fără să cunoaştem traseele, l-am ales la urcare pe cel care trecea pe la Peştera de Gheaţă. Deşi în duminica aceea era plin de turişti, n-am întâlnit niciun om pe acest traseu. Ascensiunea se făcea direct prin inima pădurii, marcajele erau pictate din copac în copac, iar în unele locuri desişul era aşa de mare, încât ne croiam drum cu braţele. Teama noastră a atins paroxismul când un cabanier ne-a spus că acest drum este plin de zmeuriş, iar ţiganii îşi fac propriile lor marcaje, ca să regăsească mai uşor locurile de cules. De la zmeură gândul ne-a dus fără ezitare la urşi. Cum, în unele locuri, nu vedeam poteca în faţa noastră din cauza vegetaţiei, nu ne-ar fi mirat să dăm nas în nas cu vreunul. Înspăimântaţi de-a binelea, am iuţit pasul. La un moment dat, când eu n-am mai putut să merg din cauza efortului, a răsărit de nu ştiu unde un câine alb. Eu m-am speriat, dar prietenul meu a început să-l ademenească cu vorbe. Însă câinele se oprise în spatele meu şi aştepta răbdător să mă urnesc din loc. Când mă opream eu se oprea şi el exact în spatele meu şi se uita vigilent în jur. Altădată o lua înainte şi se oprea în raza privirii mele, aşteptând să urc. Uneori, dispărea în goană în vreun desiş, mârâind, si se întoarcea după un timp la noi. Ne-a condus aşa câteva ceasuri, până am ieşit pe pajiştea alpină. Când ne-am uitat după el ca să-i dăm ceva de mâncare, câinele dispăruse.
Nu l-am mai văzut de atunci. Desigur, ne-am spus, era câinele cabanierului de pe traseu, probabil că însoţise mulţi turişti prin pădure, alungând urşii. Probabil că n-am fi întâlnit urşi oricum, iar frica noastră era absurdă, altfel n-ar fi fost marcat pe acolo un traseu turistic. Probabil… Şi cu toate astea, nu-mi iese din minte un desen văzut în copilărie, într-o carte de rugăciuni pentru copii, în care o fetiţă şi un băiat se jucau pe marginea unei prăpastii. Lângă fetiţă era un câine alb, iar în spatele lor un înger păzitor cu braţele întinse spre ei…
Eseu de Silvia Velea
2 voturi
Încarc...