Fragmente din volumul “Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu (Editura Albatros, Bucureşti, 1977), despre Alexandru Odobescu (23 ianuarie 1834 – 10 noiembrie 1895):

„Proza lui Al. Odobescu a trecut multă vreme drept punctul culminant al artei româneşti de a scrie. Şcoala secundară şi chiar generalizările criticii literare au menţinut părerea că Odobescu este stilistul prin excelenţă al literaturii noastre. Şi, fără îndoială, Al Odobescu este un stilist distins, cu certe daruri ale imaginaţiei şi cu un incontestabil simţ muzical, un scriitor erudit, căruia îi stăteau la îndemână multe modele, mai cu seamă din sfera clasicismului, şi un povestitor căruia, în momentele cele mai bune, nu-i lipseau umorul şi sfătoşenia.”

„Reluarea întregului material ne arată însă că în genurile literare pe care le-a abordat, Al. Odobescu n-a atins nivelul pe care l-au stabilit întemeietorii lui în literatura noastră. Căci un povestitor de forţa şi adevărul lui Creangă n-a fost Odobescu niciodată. Nici în Tigrul păcălit, nici în Jupân Rănică Vulpoiul nu întâmpinăm nimic care să amintească de verva jovială a lui Creangă sau geniul verbal al acestuia.”

„Eminescu a dezvoltat şi el momentul liric, în basmele sale, mult peste doza pe care o îngăduie puritatea stilului epic. Dar netăgăduita originalitate şi adâncimea lirismului eminescian ne face să-l întâmpinăm şi să-l recunoaştem cu bucurie, chiar atunci când nu-l aşteptam. Este acesta însă cazul lui Odobescu? Sentimentalele accente stilizate popular […] nu întrec niciodată nivelul convenţiei şi ne lasă reci.”

„În nuvela istorică, Odobescu a rămas totdeauna sub nivelul atins din primul moment de C. Negruzzi, al cărui exemplu el recunoaşte cu toată modestia că l-a călăuzit. […] Şi, în adevăr, Mihnea-Vodă cel Rău sau Doamna Chiajna sunt încercări de restituţie istorică, cuprinzând descrieri de împrejurări, costume şi datine în care scriitorul învăţat pare a porni mai mult de la cunoştinţe decât de la impresie şi în care intenţia de a instrui acoperă în cea mai mare parte pe aceea de a evoca şi zgudui. Astfel, notele se adună cu hărnicie şi răbdare în descrierea unui alai domnesc, dar tabloul nu se constituie nicidecum [în Mihnea-Vodă cel Rău]. Toată enumeraţia aceasta rămâne zadarnică: mintea se poate îmbogăţi cu unele cunoştinţe, dar ochiul nu vede nimic. Tot astfel, în scenele care s-ar fi putut dezvolta cu intensitate dramatică, cum este aceea în care Mihnea serveşte boierilor săi un pilaf cu mărgăritare pentru a le rupe dinţii şi a le însângera gurile clevetitoare, lunga intervenţie retorică a domnului, menită să explice înţelesul păcălelii pe care o pusese la cale, compromite întregul efect dramatic al episodului. Nu întâmpinăm aci nici viziune, nici mai mult dramatism decât cuprind datele subiectului. Meritele mai de seamă ale lui Odobescu trebuiesc căutate în altă direcţie.”

„Şi de fapt ele pot fi găsite fie în latura evocării naturale, fie în fixarea unor senzaţii pline de adevăr subiectiv. Meritele lui Odobescu, în această direcţie, sunt cu atât mai remarcabile cu cât stilistul crescut în şcoala clasicismului se mulţumeşte adeseori cu epitetul general, ca atunci când vorbeşte despre ‚vesela şi mângâietoarea beţie’ sau cu termenul abstract în locul cuvântului concret, ca atunci când istorisindu-ne cufundarea unui convoi în lacul Snagov, el se fereşte de a întrebuinţa orice expresie sensibilă:

Deodată, pe la mijlocul căii, o groaznică scrâşnitură se auzi, şi tot podul sfărmat se scufundă cufundă în adâncime, cu sarcina-i îngrozită.

‚Sarcina îngrozită’ pentru convoiul de arestaţi şi soldaţi, cuprinşi de groază, este un mod general de a se exprima, care denunţă în Odobescu pe clasicistul academic.”

„Comparaţia nobilă, aluzia savantă sunt mijloace aparţinând deopotrivă retoricei clasice pe care el le întrebuinţează cu umor, atunci când însoţeşte o notaţie intimă cu o referinţă erudită, arătând ‚ce zice Nimrod despre podagra mea’ sau cât de ‚bine trăia Diana la curtea lui Henric de Valois’. Scriitorii umanişti, de la Rabelais la Anatole France, s-au oprit adeseori la astfel de efecte. Prin derogare de la aceste procedee, destul de larg folosite, preocuparea de a fixa impresia individuală reintră adesea în drepturile sale. Astfel, în Câteva ore la Snagov (1862), frumoasele pagini care prin metoda lor digresivă anunţă cu un deceniu şi mai bine tratatul Pseudo-kinegeticos, înaintarea hurducată a trăsurii de-a lungul şi de-a latul şoselei îi face autorului impresia unei ‚coase ascuţite într-un răzor de fâneţe’.”

„De la Alecsandri nimeni nu mai evocase natura şi sentimentul omului în mijlocul ei dintr-o apropiere atât de viu resimţită. Dar pe când, pentru Alecsandri, natura este mai cu seamă un tablou văzut, formă şi coloare pâlpâind în glorie solară, Odobescu resimte mai cu seamă farmecul ei muzical, miile de glasuri care compun armonia ei nedesluşită.”

„Acestui simţ muzical îi datoreşte Obobescu succesele sale cele mai mari ca scriitor. Căci nemulţumindu-se a primi armoniile naturii, ci dorind a le produce el însuşi, simţul său muzical stă la originea largilor cadenţe în care şi-a scris paginile cele mai bune. Unul din editorii lui Odobescu, d-l Şt. Bezdechi, notând interesante observaţii stilistice, remarcă ritmul domol al perioadelor odobeştene: un ritm care ar corespunde şi felului omului şi – desigur – sfătoşeniei debitului său, nezorit să ajungă la un capăt, complăcându-se pe cărările laterale, unde asociaţia sa neistovită îl atrage tot timpul. D-l Şt. Bezdechi încearcă să justifice tehnic impresia desfăşurării liniştite a frazelor lui Odobescu, ritmul lor ‚andante’ sau chiar ‚lento’, reţinând două procedee tipice: 1) ‚hiatul’ (pare că, să o primească, le aş afla, să o lăsăm etc.) prin care accentele cuvintelor esenţiale îndepărtându-se unele de altele, spaţiul interior al frazei creşte în consecinţă, 2) ‚clausulele masculine’, adică sfârşitul ritmat al frazei printr-o silabă accentuată, o particularitate deseori folosită şi graţie căreia pare că

după fiecare perioadă, scriitorul nezorit se odihneşte ca după o muncă dusă la bun sfârşit.”

„Dar armonia lentă a perioadei lui Odobescu provine şi din bogăţia ei arborescentă, obţinută prin încatenarea unui mănunchi de propoziţii subordonate pe trunchiul uneia sau a mai multor propoziţii principale. Observate în structura lor, perioadele lui Odobescu sunt de două tipuri. Unele prezintă o structură duală, prin dubla lor propoziţie principală de al căror trunchi elementele determinative se anină în cupluri succesive:

A fost fără îndoială un vânător inspirat şi a ştiut să mânuiască bine arcul şi săgeţile, artistul subt a cărui daltă s-a mlădiit statua Dianei de la Luvru, acea mândră şi sprintenă fecioară de marmură, care s-avântă, ageră şi uşoară, sub creţurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în poale şi larg-despicată la umeri.”

„Alteori, structura perioadelor este ternară:

Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă şi cu tămâie altarul vânătorilor, povestind cum sălbaticul uriaş al anticelor legende germanice, cum vânătorul afurisit care-şi vânduse sufletul către diavol pentru ca să poată lovi tot drept, printre brazi şi printre stânci, cum acea fantastică fiinţă a posomorâtelor vise păgâne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blândul şi cuviosul episcop şi apostol al Ardenelor creştinate!

Perioada ternară are un aspect deosebit de bine condus, când în succesiunea celor trei propoziţii relative care o compun, cea din urmă dobândeşte o dezvoltare izbitor mai mare decât cele două care îi premerg, producând astfel impresia unei piramide odihnindu-se măreţ pe larga ei bază masivă:

Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide, zgomotoasa sor-gemene a argintarcatului Apolon şi venerata fecioară care poartă săgeţi de aur, bucurându-se de larma vânătorească; care prin codri umbroşi şi pe piscuri furtunoase, străpunge cerbii; care întinzându-şi auritul arc, azvârlă darde ucigătoare de se cutremură creştetul înalţilor munţi, de răsună pădurile întunecoase sub gemetele fearelor izbite, de se înfiorează şi marea cu toţii peştii din ea.”

„Este probabil ca faima de stilist a lui Odobescu se datoreşte mai cu seamă bogăţiei bine stăpânite a perioadelor sale, pe care de la Bălcescu nimeni nu ştiuse a le dezvolta cu un suflu mai larg, cu un mai armonios simţ muzical, în întreguri sintactice mai bine articulate. De la Bălcescu, nimeni mai bine ca Odobescu nu reprezentase în proza noastră ceea ce retorica clasică numea ‚cadenţa’ şi ‚numărul’. Dar pe când, la Bălcescu, numărul şi cadenţa sunt mijloace în serviciul elanului şi al înflăcărării sale şi sunt adaptate la acestea printr-un fel de constrângere internă, ele sunt la Odobescu procedeele preexistente ale unui scriitor savant, ale unui amator de artă, istorie şi folclor, care le aplică materiei sale prin convenţie stilistică academizată.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »