Învârt cu privirea globul pământesc stăpânit de ape. Stiloul odihneşte mohorȃt lȃngă ultima filă scrisă din jurnalul celor douăsprezece capitole ale zilei trecute. Nu aş şti că alte douăsprezece ore au mai trecut dacă ticăitul ceasului de perete nu ar trage scripetele timpului ca să ducă secundele către nefiinţă.
Un trandafir uscat a adormit în parfumul sângeriu încă emanat dureros şi în moarte de petale roşii şi uscate, amintiri neputicioase, semne ale secundelor plecate. Câteva scoici, rătăcite printre ghemotoace albe de hârtie, îşi amintesc de casa mării lor, urechea reda tainic zgomotele de pe creasta unui val de undeva de departe.
Anul 2007 a marcat semicentenarul comemorării lui Constantin Brâncuşi. Printre manifestările care au omagiat memoria genialului sculptor, a fost şi premiera piesei „Infinitul Brâncuşi” de Valeriu Butulescu, la Teatrul Naţional Radiofonic. Ulterior, piesa a trezit interes şi peste hotare, fiind deja tradusă în portugheză, engleză şi franceză.
Recent, Valeriu Butulescu i-a acordat un amplu interviu despre piesă şi despre Constantin Brâncuşi poetului şi eseistului Vasile Ponea, redactorul şef al revistei gorjene de cultură „Caietele Columna”. Avem plăcerea să prezentăm integral acest interviu.
La capătul lunii mai din primăvară am cioplit masa mea dintr-o boabă de cafea, decor tocmai potrivit şi neapărat necesar într-o şuetă despre contabilitatea evenimentelor trecute prin primavară.
Amfitrioana dimineţii lipsă din calendarul lui aprilie trecut este astăzi o decupată zeiţă amorfă din povestea de marmură albă, rămasă surplus din numărul de trepte ce dau spre tărâmul grădinilor Edenului.
Prezidentul (către reclamantă): Spune-mi cum s-au petrecut lucrurile…
Femeia Caliopa, republicană română: Eu, domnule prezident, vine dumnealui la mine, care venea întotdeauna seara ca amic, încă era şi dumneaei care mi-este amică, şi aţi chemat-o dumneavoastră martoră că a fost acolo şi poate să jure cum s-a-ntâmplat.
Prezidentul: Las-o pe dumneaei; nu e aici; dumneaei o să răspunză când o vom chema. Acu spune d-ta.
Reclamanta: Spui. A venit dumnealui.
Inculpatul: Dumneata m-ai chemat: am biletul dumitale.
Eram în transă, cu capul limpezit cu 6 doze de praf de maximă puritate şi am perceput ca prin vis, cum mama mă extrage uşor, de pe banca din spate a gipanului Hammer, cadou de ziua mea, mă ia în braţe şi porneşte, cu paşi lansaţi de cămilă, spre o clădire pe care am simţit că o urăsc de la prima vedere, cu un bener, pe care scria „Mult succes la Baclavat”. Am simţit că îmi revine greaţa de baclava şi junghiurile naşpa din cap, care mă împung atunci când gândesc. Legănat în braţe de înaintarea cu paşii elastici ai mamei, am rememorat cu ochii daţi elegant peste cap, până spre ceafă, ziua, cred, de azi.
Încarc...
28 voturi