24 aprilie 2008

Valeriu Butulescu despre Brâncuşi

Valeriu ButulescuAnul 2007 a marcat semicentenarul comemorării lui Constantin Brâncuşi. Printre manifestările care au omagiat memoria genialului sculptor, a fost şi premiera piesei „Infinitul Brâncuşi” de Valeriu Butulescu, la Teatrul Naţional Radiofonic. Ulterior, piesa a trezit interes şi peste hotare, fiind deja tradusă în portugheză, engleză şi franceză.

Recent, Valeriu Butulescu i-a acordat un amplu interviu despre piesă şi despre Constantin Brâncuşi poetului şi eseistului Vasile Ponea, redactorul şef al revistei gorjene de cultură „Caietele Columna”. Avem plăcerea să prezentăm integral acest interviu.

Vasile Ponea: Domnule Valeriu Butulescu, abordarea aforistico-filosofică în hotarele piesei Pasărea de aur v-a fost impusă de o relaţie anume de intuiţie, sau aţi simţit-o ca pe o necesitate vitală?

Valeriu Butulescu: Am plecat de la o premisă elementară. Arta lui Brâncuşi, în profunda ei măiestrie, surprinde lucrurile prin însăşi esenţa lor. Deci, dacă te încumeţi să faci o piesă despre Brâncuşi, trebuie să recurgi la o rostire esenţială. Apoi, parafrazându-l puţin pe Nietzsche, Brâncuşi a arătat că se poate face filozofie cu ciocanul. El scotea idei din materie, lovind cu dalta. Ideile lui au greutate, au sex, respiră. Aproape fiecare operă a Marelui Gorjean este o cugetare în trei dimensiuni. În acest context, abordarea aforistico-filosofică a piesei Pasărea de aur este inevitabilă. Brâncuşi a scris puţin. Nu avea încredere în hârtii. Ştia ce uşor le împrăştie vântul. El a avut darul şi puterea de a-şi săpa gândurile în piatră şi bronz. Bruma de literatură rămasă de la el se reduce la aforisme. Căuta tot esenţa, şi în cuvinte.
A existat totuşi şi o necesitate, aş putea spune, vitală, de a scrie această piesă: dorinţa sinceră sau, dacă vreţi, obligaţia mea morală de gorjean, de a omagia, prin arta şi puterile mele modeste, pe cel mai omagiat artist al Gorjului, Constantin Brâncuşi la cincizeci de ani de la trecerea sa in nefiinţă.

Vasile Ponea: Dacă nu mă înşel, piesa a fost scrisă pentru Târgu-Jiu, dar s-a jucat la Bucureşti, apoi la Lisabona…

Valeriu Butulescu: Sper că nu sunt prea maliţios, dacă iau în răspăr un vechi proverb: nu totdeauna socoteala din Târg se potriveşte cu cea de-acasă! Adevărul e că piesa Pasărea de aur am scris-o pentru Brâncuşi! Pentru memoria lui nepieritoare. A fost parastasul meu literar, la praznicul lui de cincizeci de ani! Şi Brâncuşi m-a răsplătit. Prin magnitudinea numelui său, a făcut ca piesa să se joace la Bucureşti… Datorită lui Brâncuşi piesa mea a fost tradusă rapid în portugheză, engleză, franceză. Şi tot Brâncuşi a dus-o la Festivalul de la Lisabona…

Vasile Ponea: Cred că v-a trebuit o doză apreciabilă de curaj să trataţi o temă atât de dificilă?

Valeriu Butulescu: Vorbind foarte serios, teatrologul bucureştean Mircea Ghiţulescu, criticul Dumitru Velea, precum şi Teatrul din Târgu-Jiu m-au ajutat, m-au încurajat în demersul meu. Pentru că, aşa cum aţi sesizat, a scrie o piesă despre acest Dumnezeu al sculpturii moderne, este un act temerar. Când lucram la text, îmi puneam uneori întrebarea: oare nu ţintesc prea sus, oare ştacheta tematică nu e prea ridicată, ţinând cont de puterea, vârsta şi greutatea mea? Am mai spus-o şi cu alte ocazii, apreciez ca instructive şi utile discuţiile lungi, pe text, purtate cu Valentin Taşcu şi Marian Negrescu. A existat şi, din câte ştiu, există încă disponibilitate de a juca această piesă pe scena din Târgu-Jiu. Textul a fost luat în discuţie şi de Teatrul Naţional Craiova. Problema care a rămas fără soluţie, este actorul care să ducă rolul Maestrului. Teatrul gorjean are mulţi actori buni. Dar într-o astfel de piesă, având un mega personaj cu imagine arhicunoscută, trebuie găsit un actor apropiat, ca vârstă, ca trăsături fizice…

Vasile Ponea: La Bucureşti a fost găsit Ştefan Iordache…

Valeriu Butulescu: A fost o surpriză de proporţii! Sincer să fiu, îmi luasem gândul de la un spectacol cu Pasărea de aur în 2007. Când, prin februarie anul trecut, m-a sunat prietenul meu, fost coleg de Parlament, Radu Aurică, de la Teatrul Nottara, să mă întrebe dacă aş fi de acord ca maestrul Ştefan Iordache să joace rolul Maestrului Brâncuşi. Întrebarea mi s-a părut o glumă. E ca şi cum ai întreba un cal dacă vrea, nu ovăz, ci fulgi de ovăz cu zahăr! Aşa că, vă daţi seama, acordul meu a fost total, necondiţionat şi instantaneu. Mai era o lună până la comemorarea lui Brâncuşi, iar calendarul lui Ştefan Iordache, era încărcat la maxim. Regizorul Attila Vizauer a găsit o soluţie ultimativă: un spectacol audiţie realizat de Teatrul Naţional Radiofonic, coordonat de Magda Duţu, în regia lui Mihai Lungeanu. Şi, aşa cum a mărturisit la premieră, marele actor a acceptat să joace rolul lui Brâncuşi, oarecum peste program, tocmai pentru că rolul i-a mers la inimă. E om al Sudului, s-a născut la Calafat, a sculptat şi el o vreme, în lemn. Şi Ştefan Iordache are un adevărat cult pentru Brâncuşi…

Vasile Ponea: Se simte că v-aţi pregătit cu acribie pentru această piesă. Poate că efortul Dv. merita un spectacol scenic…

Valeriu Butulescu: Meritele mele nu intră în discuţie. Vorbim acum de ce merita memoria marelui Brâncuşi. Adevărul e că, cel puţin în unele locuri (nu e vorba de Gorj), semicentenarul morţii genialului sculptor nu a ieşit din cunoscutele noastre tipare festiviste: coroane, panglici, diplome de excelenţă, fursecuri, discursuri politicianiste. A mai fost bifată o acţiune, s-au mai păpat nişte fonduri! La Bucureşti, la prima audiţie, cu presă şi public, spectacolul radiofonic regizat de Mihai Lungeanu a plăcut în mod deosebit. Mai multe voci autorizate au cerut atunci o punere în scenă la Teatrul Naţional Bucureşti. Dar era prea târziu… Interesele unei puneri în scenă sunt mari şi întortocheate… Cer timp, telefoane, relaţii. Poate la centenar… Oricum, Ştefan Iordache ne-a consolat pe toţi, spunând că un spectacol radiofonic are o rază de acţiune şi o forţă de pătrundere cu mult peste cele ale unei montări scenice. Spectacolul rămâne în fonoteca de aur. Poate fi reînviat oricând.

Vasile Ponea: Cum aţi sintetiza linia dramatică a piesei Dv.?

Valeriu Butulescu: Am încercat să redau frământările unui mare artist, copleşit de vârstă şi glorie, ajuns la capătul drumului său pământean, conştient de moartea sa iminentă, dar şi de nemurirea sa. Un patriotism decent răzbate din replici. Brâncuşi şi-a iubit Gorjul natal pe care, paradoxal, l-a părăsit tocmai pentru a-i sfinţi numele. În capitala culturală a Lumii, el a rămas acelaşi ţăran sfătos de odinioară. Spiritual, artistul nu a părăsit niciodată Hobiţa. Brâncuşi, pur şi simplu şi-a mutat coliba sa din bârne cioplite, la Paris. Aici, în pragul morţii trăieşte intens nostalgia întoarcerii la paradisul copilăriei. Pentru că, oricât de grea ar fi fost, copilăria rămâne un paradis. Singurul Paradis pierdut. Semeţ ca o Coloană fără sfârşit, în ciuda vârstei, „Bradul” din Brădiceni se simte chemat înapoi de apele zglobii ale Bistriţei, primul său dascăl de sculptură, râul care l-a învăţat răbdarea de a şlefui.

Vasile Ponea: Piesa este încărcată de replici aforistice. Câte dintre acestea sunt autentice?

Valeriu Butulescu: În discuţiile purtate, ca şi în arta sa, Brâncuşi a fost adeptul rostirii esenţiale. Replicile sale sunt sapienţiale, scurte şi încărcate de sensuri. Aşa că nu m-am sfiit să pun pe limba personajului principal aforismele mele cele mai izbutite. Am folosit numai trei aforisme autentice, ale lui Brâncuşi, redate, evident, cu ghilimele. De exemplu, apoteoza Maestrului, din finalul piesei are la bază un aforism original al acestuia: „O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe cel care o priveşte.” Artistul părăseşte viaţa terestră privindu-şi Pasărea de aur. Opera îi conferă forţa eliberării, a desprinderii de lumea pământeană. Opera îi asigură zborul spre cerul nemuririi sale, dar şi spre meleagurile iubite ale copilăriei. Metaforic vorbind, artistul nu moare, ci se întoarce să se odihnească în ţărâna natală, asemenea lui Milarepa: „să-mi fac pernă din oasele mamei mele…”

Vasile Ponea: În ce măsură piesa respectă veridicitatea istorică a evenimentelor relatate?

Valeriu Butulescu: Chiar dacă este doar o proiecţie artistică a decesului marelui artist, ridicată pe principiile convenţiei teatrale, piesa reproduce fidel o serie de secvenţe biografice. Alexandru şi Natalia Dumitrescu, arhiepiscopul Teofil sunt personaje reale, din anturajul Artistului, care dau autenticitate acestui tragic poem al morţii. Sunt cât se poate de reale frământările sculptorului muribund, grija părintească faţă de opera sa – „copiii lui”, înfiaţi de marile muzee ale lumii -, dorul de Gorjul natal, pe care nu-l mai văzuse de două decenii, răceala ostilă a autorităţilor române, atitudinea nedemnă a unor academicieni de Dâmboviţa…

Vasile Ponea: Vreţi să fiţi mai concret?

Valeriu Butulescu: Brâncuşi nu a fost un mare neînţeles, ca Van Gogh, de pildă.. În 1957 recunoaşterea lui internaţională era totală. Depăşise şi frontierele ideologice ale Cortinei de Fier! Lucrările lui puteau fi văzute chiar şi la Ermitaj. Opera lui avea încă de atunci o valoare inestimabilă. Refuzul autorităţilor române de a primi moştenirea artistică brâncuşiană nu are temei sau explicaţie logică, nici măcar prin prisma ignoranţei bolşevice. O ruşine greu de şters vreodată de pe obrazul naţional, acest refuz nu venea, culmea, de la cazangiul Gheorghe Gheorghiu Dej, nici de la sudorul Chivu Stoica, sau de la alt politruc român ridicat în scaun de Armata Roşie. Negarea operei lui Brâncuşi purta semnătura unor spirite fine, oameni cu o vastă cultură, academicieni, precum Alexandru Graur – părintele gramaticii moderne -, sau magnificul George Călinescu… Acesta din urmă, lucru şi mai grav, a încercat chiar să-şi motiveze „estetic” atitudinea slugarnică faţă de un regim tenebros, de un roşu crepuscular: nu a ezitat să scrie negru pe alb că Brâncuşi nu se exprimă artistic, prin mijloace esenţiale! Năucitor! Să scrii aşa ceva tocmai despre Brâncuşi, artistul care reduce lumea la însăşi esenţa ei. Această „sentinţă”, falsă şi nedreaptă a amărât şi mai mult ultimele zile ale Artistului. Venind din partea lui Călinescu, indiscutabil un vârf al culturii noastre, acest verdict otrăvit a fost mult mai dăunător decât tractorul lui Tănasie Lolescu….

Vasile Ponea: Curioasă asociere…

Valeriu Butulescu: Să ne înţelegem. Trebuie să ne întoarcem puţin la delirul anilor ’50! (Delir asupra căruia, din păcate, marele prozator Marin Preda nu a mai avut vreme să se pronunţe literar.) În piesă, dar şi în realitate, Brâncuşi cunoaşte incidentul tragi-comic consumat la Tg.-Jiu, în 1954. Atunci Lolescu, un alt fiu al Hobiţei, de profesie activist PMR, a primit dispoziţie de la un taliban local să doboare Coloana Infinitului, să o dea la topit, pentru că ţara avea nevoie de pluguri, nu de coloane! Pe vremea aceea comuniştii deţineau monopolul puterii şi puteau doborî orice. Tocmai spărseseră munţii, în sensul bun al cuvântului, de la Bumbeşti până la Livezeni… Şi aici apare don quijotismul frumos al problemei. Fire paşnică, total atehnic, Lolescu nu cere dinamită de la Făgăraş! Caută o soluţie agrară! Leagă Coloana „cam pe la mijloc” cu un lanţ şi trage puţin de ea, cu un tractor adus de la SMT Vădeni. Gest formal, inutil şi inofensiv, trebuie să recunoaştem… Coloana, evident, nici nu se clinteşte. Mai mult, tractorul ajunge „cu roţile din spate în sus”, poziţie total indecentă şi compromiţătoare pentru un utilaj de fabricaţie sovietică. Atunci, Lolescu, spre cinstea lui, se întoarce la „raion” şi raportează spăşit: „tovarăşu’ secretar, nu să poate!”. Şi uite aşa a fost salvată cartea de vizită a Gorjului! Lucrurile s-ar fi sfârşit tragic pentru olteni, şi pentru români, în general , dacă de Coloană ar fi tras George Călinescu, cu tractorul său estetic…

Vasile Ponea: Chiar credeţi că Lolescu a dorit salvarea Coloanei?

Valeriu Butulescu: Da. Mie aşa îmi spune inima. Şi ideea aceasta transpare în piesă. Forţa de distrugere a comunismului era totală. Nici măcar Coloana Infinitului nu putea ţine piept, la infinit, puterii populare… Dar trebuie ştiut că ura comuniştilor nu era îndreptată împotriva lui Brâncuşi, ci mai degrabă împotriva lui Gheorghe Tătărăscu, fost premier, poate cel mai remarcabil politician al Gorjului ultimului secol. Dacă n-ar fi fost insistenţele doamnei Aretie Tătărăscu, marea Coloană gândită de Brâncuşi încă din anii ’20 n-ar fi răsărit, probabil, în Târgul de Fân al Târgu-Jiului, ci undeva pe malul lacului american Michigan. Comuniştii nici nu socoteau Coloana drept lucrare a lui Brâncuşi Pentru ei, era opera, sau mai degrabă un anumit organ al lui Tătărăscu! Li se părea liberală, inutilă, burgheză şi moşierească pe deasupra. Dar nici nu vedeau în ea un pericol politic şi social. Nu avea niciunde coroană, nu purta însemne legionare, nu scria pe ea nicăieri „Bucovina”, sau „Pentru Ţară şi Rege!” Aşa că s-au luat cu Coloana, formal, la trântă. S-au făcut că o doboară. Şi poate, pentru moment, adică până prin 1965, simbolic, au doborât-o! Au abordat o soluţie românească mai veche, de pe vremea lui Laiotă Vodă…

Vasile Ponea: Despre ce soluţie vorbiţi?

Valeriu Butulescu: Pe vremea lui Laiotă Basarab noi plăteam tribut la Stambul, nu la Moscova. Deci, se înţelege, pe-atunci eram în mare prietenie cu poporul frate turc. Şi turcii ne-au luat cu ei, ca aliaţi, să-i ajutăm să bată „nemţii cu coadă”, adică pe austrieci. Cam aşa cum ne-am dus acum în Irak, să-i ajutăm pe americani să fure petrolul lui Saddam, în numele democraţiei. Tipic pentru diplomaţia românească, de atunci şi de acum, lui Laiotă îi părea rău şi de austrieci, şi de turci, dar şi de scaunul său de domnitor i se rupea inima. Aşa că şi-a a îndreptat el tunurile către cetatea nemţească, dar le încărca numai cu paie, câlţi şi ceva praf de puşcă. Făcea mult zgomot şi fum, dar cam atât. A economisit astfel ghiulele pentru încă un război, mulţumindu-şi, deopotrivă, amicii şi inamicii… La fel a procedat şi Tănasie Lolescu, asediatorul ideologic al Coloanei…
În concluzie, comuniştii anilor ’50 n-au vrut să distrugă Ansamblul monumental de la Tg-Jiu! În mod cert. Coloana, să spunem că putea opune o anumită rezistenţă. Dar Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului se puteau evacua într-o singură zi! Să nu facem din comunişti nişte monştri mai mari decât au fost!

Vasile Ponea: Credeţi că opera lui Brâncuşi s-ar fi păstrat mai bine în România?

Valeriu Butulescu: Întrebare grea şi provocatoare! Ca orice bun român mi-aş fi dorit ca operele brâncuşiene să se afle pe pământ românesc. Desigur, dacă autorităţile comuniste ale anilor ’50 acceptau darul lui Brâncuşi, patrimoniul artistic naţional ar fi crescut considerabil. Dar, haideţi să fim practici! Câţi vizitatori are anual Muzeul Luvru şi Centrul Pompidou, în comparaţie cu Muzeul de Artă al României? Dincolo de orice glazură patriotică, trebuie să recunoaştem: Brâncuşi e mult mai mare, e mult mai vizibil, e cu adevărat mondial şi titanic, acolo la el, adică la Paris. Dacă vrem să-l vedem, ne putem duce în Montmartre, cu cărţile de identitate, fără paşapoarte. Nici nu merităm mai mult, după maniera brutală în care i-am respins testamentul artistic. Franţa, care este a doua lui patrie, îi poartă memoria, cu o pioşenie decentă.
Şi mai este un aspect. Rămân la părerea că opere de asemenea valoare nu pot fi păstrate la noi în siguranţă. O bună parte din operele create de Artist în România, înainte de plecarea la Paris, sunt astăzi pierdute. „Sărutul” a fost recuperat, întâmplător, din butoiul cu varză al unui ţăran întovărăşit, spălat bine, şi dus apoi la Muzeul de Artă din Craiova. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu e prea mare pentru a putea fi subtilizat! Dar „Domnişoara Pogany” , oacheşe şi mărunţică, a părăsit ţara, discret şi definitiv, ca Omar Haysam. La Bucureşti, Revoluţia din Decembrie, în degringolada ei tragi-comică, demnă de pana lui Budai-Deleanu, a atins punctul culminant, printr-un schimb bezmetic de focuri între Biblioteca Naţională şi Muzeul de Artă! Aici şi-au ales românii locul cel mai potrivit pentru a încinge bătălia lor ideologică. Rezultatul va este cunoscut. În Muzeul de Artă, soldaţii noştri pur şi simplu au luat la ţintă tablourile, din plictiseală, desigur. În halucinaţia lor grotescă, tablourile li se păreau că sunt terorişti! În realitate, erau pânze preţioase, de Velasquez şi Rembrandt, strânse cândva, cu trudă şi cheltuială mare, de către baronul Brukenthal. Iar Biblioteca a ars în întregime, mai grozav ca cea din Alexandria. S-au făcut scrum cărţi de mare valoare, documente şi incunabule, inclusiv manuscrisele lui Eminescu. Când i-am reproşat acest aspect unui politruc contemporan mi-a răspuns sec, cu o candoare dezarmantă: „Ei, şi? Ce dacă au ars! Ne-au rămas fotocopiile!”

Vasile Ponea: E o şarjă nimicitoare! Vă rog să vă opriţi!

Valeriu Butulescu: Lăsaţi-mă să-mi termen ideea! Poate sunt răutăcios, dar spun lucruri adevărate! Unde vreţi să păstraţi operele lui Brâncuşi? Nu vedeţi că în momentele de răscruce istorică (şi la noi se ţin lanţ!) muzeele noastre sunt copios devalizate, nu de turci şi tătari, ci de propriile lor conduceri? Nu vedeţi că de patrimoniul nostru, de patrimoniul adevărat, s-a ales praful şi pulberea? Gândiţi-vă numai la Tezaurul de la Pietroasa, de pildă! Goţii l-au îngropat adânc şi bine… A stat, la loc sigur, în pământ, aproape un mileniu. Apoi, înainte de Revoluţia de la ’48 l-au dezgropat românii, din greşeală, bineînţeles. (La noi toate marile descoperiri s-au făcut din greşeală.). Tezaurul avea o valoare istorică de nepreţuit, pe care unii arheologi au comparat-o ulterior cu cea a mormântului lui Tuthankamon, dezgropat de Carter mult mai târziu. Dar românii nu vedeau în acele opere de artă decât aur sclipitor. Cea mai mare parte a tezaurului a fost topită în prima săptămână! L-au vândut la zarafi, să-şi cumpere telegari şi caleaşcă! Ce-a mai rămas a ajuns intr-un fel de muzeu, înjghebat la Universitate. De acolo a fost furat, într-o noapte cu lună de un student somnambul, care a intrat nestingherit, în vreme ce paznicul dormea, visând un vis frumos, despre seriozitatea balcanică… Hoţul ia comoara în spinare şi pleacă, dar este incomodat la mers de câteva piese ale tezaurului, Cupa, Vasul Dodecagonal etc., pe care le aruncă pe stradă, învelite într-un jurnal. Le găseşte un profesor, în sfârşit un om sărac şi cinstit, vorba lui Iliescu, dar naiv, pentru că le predă tocmai Poliţiei! Aici, Tezaurul pierde iar din greutate, iar ce rămâne, ajunge în beciul Băncii Naţionale. De aici, în iureşul Primului Război, este încredinţat spre păstrare…ruşilor, singura garanţie fiind o chitanţă de mână. Ruşii se dovedesc a fi paznici buni, când e vorba de avutul altora. Îl păstrează şi astăzi! Refuză să ni-l restituie pentru că, între timp, noi am pierdut chitanţa…

Vasile Ponea: Gata! Vă implor!

Valeriu Butulescu: Din marele tezaur al României nouă nu ne-a rămas decât tezaurul folcloric al Marioarei Murărescu! Kosonii şi brăţările dacice, adevărate şi false, se vând de-a valma, prin bazarurile lumii. Bieţii goţi! Dacă ar fi bănuit ei ce vor face românii cu tezaurul lor, nu se oboseau să-l mai îngroape! Din faimoasa Cloşcă cu puii de aur, n-am fost în stare să păstrăm decât un puişor, şi acela reconstituit de un maestru al Muzeului din Berlin…
Aşadar, vă întreb? Credeţi că, având asemenea antecedente, suntem apţi şi suficient de maturi pentru a păstra Comoara lui Brâncuşi? Am serioase îndoieli. Mă tem că faimoasele bronzuri ale Maestrului ar fi încăput deja pe mâna privatizaţilor de la Strehaia! Mă tem că „Orgoliul” ar fi ajuns astăzi cazan de ţuică în toată regula!

Vasile Ponea: Cum credeţi că vedea Brâncuşi mântuirea artistului?

Valeriu Butulescu: Vizita părintelui Teofil la domiciliul Artistului, surprinsă în Pasărea de aur, este de fapt o realitate biografică. Brâncuşi era un suflet credincios. Chiar a lucrat o vreme ca paracliser, la Biserica ortodoxă din strada Jean de Beauves. Dar dimensiunea creştină a universului său poate fi rar decriptată din operele sale. Poate în Crucifix, poate în Rugăciune, poate în Sărutul din Cimitirul Montparnasse. El abstractizează practic şi sacralitatea, globalizează într-un fel credinţa, o scoate din spaţiu şi timp, reduce religia la liniile ei primordiale. Lucrările sale, în marea lor majoritate, începând cu Cuminţenia Pământului, par mai degrabă idolatre, de un păgânism frust, imemorial. Crede în forţa vindecătoare a artei, ştie că un artist adevărat nu trebuie să învie, pentru că opera sa eternă nu-i va permite să moară niciodată Dar în viaţa sa de toate zilele Brâncuşi a crezut cu putere în Dumnezeu. Toţi acei idoli de piatră şi lut, plămădiţi de mâna lui viguroasă, au prins viaţă pentru că Dumnezeu „le-a suflat în nări”, revărsându-şi harul Său asupra lor. În concluzie, Brâncuşi crede în Dumnezeu. Dar crede totodată că, spre deosebire de spiritul profan, un artist autentic se poate mântui prin propria sa artă.

Vasile Ponea: Cum apreciaţi includerea piesei Dv. Infinitul Brâncuşi în Festivalul de artă radiofonică de la Lisabona?

Valeriu Butulescu: Întrebarea mă obligă din nou să fac pe modestul! Şi nu cunosc lucru mai obositor decât falsa modestie. Vreţi să fiu sincer? Absolut sincer, sau numai sincer? Limba noastră ne oferă posibilităţi multiple de a ne doza gradual ipocrizia. M-a bucurat mult includerea piesei in acest festival organizat de prestigiosul Institut Goethe. Roxana Ripeanu a tradus excelent textul în portugheză. Apoi au urmat celelalte limbi. Cu Brâncuşi în faţă, uşile străinătăţii se deschid uşor. Însă piesa aceasta este scrisă pentru uz intern. E prea românească. Nu se potriveşte pentru export. Traducătorii au făcut o treaba minunată. Dar e greu de răsădit în altă limbă, bunăoară jalea acest bocet gorjenesc, care încheie drama:”Constandine, Constandine! / Unde plecaşi tu, Constandine? / Şi lăsaşi plaiu-nverzit, / Şi câmpu-nflorit, / N-auzi tu cum plâng izvoarele? / Cum se tânguie mioarele? / Mumă, mumă, vino-napoi! / Că veni primăvara la noi, / Şi vântu’ risipi norii / Şi se-ntoarseră-n ţară cocorii…/ Mumă, mumă, vino-napoi! / Că răsări iarba-n zăvoi…
Evident, acest pasaj liric a fost comprimat în versiunile străine, fiind greu de înţeles. Pentru atâta tristeţe, trebuie să te naşti român…

Vasile Ponea: În încheiere, ţin să vă mulţumesc, domnule Valeriu Butulescu, pentru timpul alocat acestei discuţii pline de conţinut. Vă urez sănătate şi performanţe noi în domeniul creaţiei.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 3 voturi
Încarc...

6 thoughts on "Valeriu Butulescu despre Brâncuşi"

  1. albert spune:

    Interviul acesta este magnific.
    Comentariu?
    Pur si simplu nu mai am cuvinte….
    Bravo, Valeriu Butulescu!
    Bravo, Lucian Velea!
    Albert

  2. Iulia Muşat spune:

    Excelent!

  3. Florenta M spune:

    UN INTERVIU DE MARE CLASA.BRAVO!!!
    D-NULE VALERIU BUTULESCU, VA MULTUMESC IN NUMELE ROMANILOR DIN AUSTRALIA CARE IL IUBESC PE BRANCUSI. ATI FACUT UN ACT DE MARE NOBLETE SCRIIND ACEASTA PIESA IAR RASPUNSURILE DUMNEAVOASTRA LA ACEST INTERVIU M-AU IMPRESIONAT TERIBIL. EXCELENT!!!
    SPER SA APARA UN MANUSCRIS CU ACEASTA PIESA SI AICI LA CAPATUL PAMANTULUI:)
    SANATATE SI TOATE BUNE!
    Florenta

  4. Lucian Velea spune:

    Textul integral al piesei se găseşte în Biblioteca Citatepedia. Este şi un link la începutul interviului.

  5. magdalin spune:

    Interviu cu adevărat formidabil.
    Felicitări!
    Am aflat multe lucruri interesante,
    spuse cu nerv, dar şi cu multă eleganţă.

  6. Simona Enache spune:

    Pe mine m-a impresionat! Un interviu de excepţie!
    Domnul Valeriu Butulescu este un om special,
    extrem de inteligent, de o sinceritate covârşitoare..
    Un om de mare valoare culturală..
    apreciez stilul tranşant şi dezinvolt..
    pe cât de profund, subtil şi înţepator,
    pe atât de transparent, uşor de pătruns şi de înţeles.
    Felicitări şi succes în continuare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook