Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat (conştient sau nu): principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
Institutul Cultural Român din Stockholm acordă Premiul Marin Sorescu pe anul 2008 scriitoarei suedeze Nina Burton, a cărei operă literară demonstrează o neobişnuită complexitate şi totodată o consecvenţă incontestabilă. Nina Burton pendulează între poezie şi eseistică, între disciplinele umaniste şi ştiinţele naturale, între continente faptice şi tematice. Este scriitor, cercetător, redactor şi traducător, roluri ce se completează reciproc în modul cel mai firesc. Pe lângă lirica sa discretă, dar încărcată emoţional, Nina Burton a explorat şi a dezvoltat noi posibilităţi în domeniul aflat la graniţa dintre eseistică şi non-ficţiune. În această privinţă, ea se numără printre scriitorii cu adevărat importanţi, cu o gândire autonomă, nu numai în peisajul literar suedez.
Din 19 septembrie 2008, Nicolas Cage revine pe marile ecrane din România, într-un thriller de-a dreptul exploziv: „Asasinul din Bangkok” („Bangkok Dangerous”), un film autentic şi antrenant despre viaţa unui asasin plătit din Thailanda.
Emily Jane Brontë (30 iulie 1818 – 19 decembrie 1848) este una dintre celebrele surori Brontë, numele său fiind legat pentru totdeauna de singurul roman pe care l-a scris, „La răscruce de vânturi”. Considerat astăzi o lucrare clasică a literaturii engleze, romanul surprinde cititorul care s-ar crede pus în faţa unei lecturi uşoare, prin complexitatea construcţiei şi prin capacitatea de analiză a celor mai întunecate colţuri ale minţii umane, prin descrierea exactă a sentimentelor extreme şi confuze. Pe mine cel puţin, m-a surprins atitudinea faţă de propriile personaje, pentru că nu am descoperit nicăieri vreo încercare de a le înfrumuseţa prin omisiune sau prin diluarea trăirilor. Ies la iveală, sub ochiul atent al cititorului, cu bune şi rele, pasionaţi şi intenşi, capabili de distrugere şi de răzbunare.
Fragmente din volumul II („Evoluţia poeziei lirice”) al lucrării „Istoria literaturii române contemporane” a lui Eugen Lovinescu:
„Apariţia volumului de poezii Cuvinte potrivite al d-lui Tudor Arghezi domină producţia poetică a întregului sfert de veac: pornită în plin sămănătorism, – ‘Linia dreaptă’ datează din 1904 – ignorată mai mult decât contestată de critica oficială, dârz susţinută de un număr restrâns de admiratori ei înşişi poeţi şi, în genere, imitatori, i-a trebuit poeziei argheziene douăzeci şi cinci de ani pentru a fi adunată într-o carte accesibilă tuturor, întâmpinată de acelaşi extaz discumpănit al vechilor admiratori ca şi al noilor generaţii poetice, salutată cu însufleţire chiar de critica tânără, dar nevalorificată încă de critica matură şi, mai ales, de conştiinţa publică.”
Încarc...
